Astăzi despre: Cătălin Mihuleac - Deborah

Mi se întâmplă destul de rar să dau peste o carte unde, pe parcursul lecturii, să încep să intru în panică la ideea că, la un moment dat, se va termina. Dar când survine câte-o surpriză de genul acesta, o iau încet-încet, o porționez ca pe-o prăjitură și am grijă să-mi ajungă cât mi mult timp posibil. Și acum, la câteva săptămâni după ce-am terminat romanul lui Cătălin Mihuleac, Deborah, încă mai ciugulesc din firimituri. Un alt efect a fost impulsul (deocamdată înfrânat) de a căuta detalii „reale” despre Deborah Mătăsaru: da, viermișorul ăla care ți se insinuează în creier făcându-te să te întrebi dacă personajul a existat „de-adevăratelea” sau nu. Mă refer, evident, la „viața reală”. Bineînțeles că întrebare în sine este o prostie, de vreme ce există în roman înseamnă că pur și simplu există – în perspectiva mea, nu văd o mare necesitate a unei bariere între real și ficțional. Prin urmare, trăiesc încă sub impresia faptului că am cunoscut-o pe „bolnava incurabilă de Holocaust” care „era prea egoistă să-și împartă patul de suferință cu un alt bolnav de Holocaust” (Cătălin Mihuleac. Deborah, Editura Humanitas, 2019, p. 232).

Abordarea tematicii Holocaustului de către Cătălin Mihuleac este una neconvențională (mă rog, trec peste acele voci care susțin că ar fi chiar ireverențioasă sau chiar pornografică – senzația mea e că, probabil, au citit alt roman, altfel nu-mi explic...). Eram pregătită sufletește (fiind avertizată) să înfrunt așa ceva, doar că n-am avut ocazia: probabil problema de bază aici e faptul că personajele sunt vii, trăiesc, acționează, dau din mâini și din picioare și de aici și ideea de „umor de proastă calitate” și de „pornografie”. Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc – problema e cu totul alta: în loc să fie niște mortăciuni împăiate ficțional (așa cum se pre că s-ar cuveni, după mintea unora), uite că sunt cât se poate de autentice. Și aspectul ăsta, mai ales într-un tablou general despre cum era privit Holocaustul în România cu doar câțiva ani în urmă, e cam enervant, nu-i așa? Cred că nici măcar nu e necesară o analiză literară savantă ca să-ți dai seama că „umorul” este de fapt satiră și parodie, ambele utilizate pentru a sublinia grotescul și absurdul situațiilor în care s-au regăsit evreii în timpul Holocaustului. Și cum România e fix țara aia „tristă, dar plină de humor” (cum zicea Bacovia – și știa el bine ce zicea) cred că, în cazul de față, distanța dintre parodie și ficțiune realistă e foarte subțire. Despre „pornografie” nici nu știu dacă ar mai trebui să vorbesc – probabil că nu, dat fiind că n-am găsit-o pe nicăieri în roman. Pentru senzații tari, aș putea să vă recomand un compendiu de anatomie de unde veți afla, fără umbră de îndoială, că bărbații și femeile – fie ei trecuți prin Holocaust, fie victime sau călăi sau ambele, concomitent – sunt și ei, ca noi toți, dotați cu anumite organe esențiale. Dar să trecem peste... Dacă era vorba cumva de erotismul difuz din roman (de o delicatețe extraordinară) sau de animalitatea anumitor personaje (aspect ce contribuie la portretizarea lor realistă), vă rog să mă anunțați și pe mine.

Nu mă apuc să vă povestesc romanul, urăsc spoilerele ­– dar, de data aceasta, mi-aș permite să recomand alte două cărți care să vă pregătească pentru romanul lui Cătălin Mihuleac (valabil și pentru America de peste pogrom – despre care mă țin tare și nu aduc vorba aici, am de gând să revin într-o altă postare): The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944 de Radu Ioanid, Ivan R. Dee, Chicago, 2000 și The Quality of Witness: A Romanian Diary 1937-1944 de Emil Dorian, Selected and edited by Marguerite Dorian, translated by Mara Soceanu Vamos, introduction by Michael Stanislawski, The Jewish Publication Society of America, Philadelphia, 1982. Prima a apărut și la Polirom, în română, în 2019; jurnalul lui Dorian, din ce îmi amintesc, a apărut la Hasefer, în 1996, cu titlul Jurnal din vremuri de prigoană. V-am dat traducerile în engleză din simplul motiv că eu așa le am și, prin urmare, așa le-am citit.

Ok, să revenim la Deborah.

Narațiunea fragmentată temporal (Anii 1918-1926: Unii scriu istorie, alții o învață; Anii 1927-1941: Gară? Duminică? Bagaj? Transnistria?; Anii 1942-1944: Globalizarea prin ciorap; Anii 1945-1964: Ponoasele și foloasele insomniilor; Anii 1965-2018: Gigolo de conversație) oferă perspective diverse asupra biografiei personajelor, fragmentele temporale completându-se și întrețesându-se între ele, fără a cădea în capcana unui roman istoric. Liniaritatea este una aparentă, în esență având două lumi paralele (cea evreiască și cea românească) și trei personaje centrale (Deborah, Aurelian Leon și profesorul Emilian Diaconescu) care translatează din una în alta, firele epice curgând în paralel, fără a se întâlni însă întotdeauna. Ceea ce, mai mult decât acțiunea în sine, m-a dus cu gândul la Mosaic Man al lui Ronald Sukenick – în fine, lăsând deoparte alcătuirea structurii în sine, am observat și aici provocarea (adresată cititorului) de a construi și reconstrui sensul narațiunii într-un mod de-a dreptul interactiv. Și, la fel ca în romanul lui Sukenick, avem de-a face aici cu o combinație neobișnuită de mecanisme literare. Cartea se întinde pe parcursul unui secol și abordează o varietate de teme, cum ar fi relațiile dintre români și evrei în România interbelică și tragediile Holocaustului. În plus, cum am mai zis, romanul îmbină satira și parodia (nu, nu umorul) cu elemente de literatură erotică (nu de roman pornografic). Dacă într-un roman precum Mosaic Man avem tehnica montajului cinematografic (mânuită de vreo zece ori mai măiestrit decât la Dos Passos, apropo), scopul fiind acela de a amplifica impactul emoțional și de dinamiza perspectiva asupra evenimentelor prezentate (legate și ele, pe de o parte de Holocaust, pe de altă parte de tema abuzului sexual), în romanul lui Mihuleac „mozaicarea” se face prin limbaj și prin imagistica de impact prin care se recreează ceea ce am putea numi „atmosfera interbelică”, „belică” și „postbelică” românească: „Dacă sala ar fi fost supusă unui interviu fulger, nimeni nu și-ar mai fi amintit scopul inițial al adunării – lansarea cărții Românii din Transnistria. Multe exemplare – cu sau fără autograf – zăceau stivuite ca țiglele, îmbibate cu vin și grăsime de friptură ori sarmale; altele mai ghinioniste luaseră contact cu podeaua și implicit cu cizmele invitaților.

Tot pe la ora patru, s-a întâmplat ceva la care nici Ăl de Sus nu se aștepta: de undeva, a răzbătut un huruit care-a zgâlțâit atmosfera, a stins lumina și a izbit farfurii de pahare. Descheiat la prohab, Alexianu a luat poziție de drepţi, în timp ce un colonel pupăcios își căuta pistoletul în platoul cu friptură de miel. Ce se întâmpla? Îi ataca un convoi de tancuri, sau era vorba de un raid aerian?

Repede s-au dumirit că zgomotul nu venea de afară, ci chiar de acolo, din sala de festivități. Mai precis, din stiva de cărți, unde personajele cărții lansate – Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Petru Rareș ori Alexandru Sturza – sforăiau de răzuiau varul de pe pereți. Era clar că amestecul de țuică, vin și patriotism – scurs pe paginile care le consemnau glorioasele fapte – îi îmbibase până la comă alcoolică. Dormeau cu gura căscată, mânjiți de toate alea, cu spadele înfipte în cârnați și cu aurul coroanelor în sos”. (Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 155).

Trecând la tema principală abordate în roman, Holocaustul și efectele sale devastatoare asupra evreilor din România, interesant nu mi se pare nu doar subiectul în sine, neabordat până acum, din ce știu eu, de vreun alt scriitor român contemporan, ci și modul în care Mihuleac utilizează metaistoria pentru a investiga „narațiunea oficială” și reconstruiește evenimentele istorice prin intermediul unor personaje precum Deborah, Aurelian Leon sau Diaconescu, aducând, implicit, în discuție responsabilitatea individuală și colectivă, dar și modul în care istoria poate fi supusă distorsionărilor și manipulării. În acest context, căutarea identității și apartenenţei (detectabilă la toate cele trei personaje menționate) este urmărită, într-un context traumatic, disecată și analizată pentru a se vedea cum aceasta poate influența formarea și definirea identităţii individuale și colective. Lupta interioară nu se dă doar în cazul lui Deborah care se confruntă destul de des cu întrebări complexe privind identitatea sa evreiască și conexiunea cu rădăcinile și tradițiile sale („Deborah – o femeie pentru muzeofili, pentru bibliofili, străină de maculatura amoroasă care tâmpește lumea” [Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 6], ci și în cazul lui Aurelian Leon (care, născut într-un „univers paralel” al anului 1926, la fel ca și personajul feminin, experimentează, de-a lungul istoriei sale personale, o adevărată „ambiguitate rasială”). Putem vorbi de așa ceva chiar și al lui Emilian Diaconescu: „Aici fusese marea lui eroare: pe fiecare jidan îl crezuse ultimul din viața sa. Se vedea însă că neamul acesta era un rezervor nesecat, care jidovea din nou planeta. O jidovea, dar un al doilea Hitler și un al doilea Antonescu nu se vor mai naște cu una, cu două. A fost luat de-acasă cu o Volga, neagră ca toate nopțile anului 1952. Moscovici a fost cel care i-a apăsat șapca de portar, la intrarea în automobil. Cât sadism, să-l aresteze un jidan, pe care-l mai și chema Moscovici! Toate sforile se găseau la discreția jidanilor moscoviți, futu-i America mă-sii de Moscova!” [Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 206]).

Am încercat să găsesc un teren comun pe care să pot construi o comparație cu ceva din literatura română. E adevărat, au existat tentative de paralelism în varii recenzii ba cu I.L. Caragiale (pentru construcția personajului Aurelian Leon – nu neg că ar fi posibil, însă mie mi se pare de altă factură), cu Urmuz și chiar cu Ion Băieșu. Pe partea cea mai monetizată, cea a erotismului, mi-au trecut pe lângă ureche nume precum Nicolae Breban sau Dan Alexe. Mă rog, mi-au trecut pe lângă ureche se pare și mi-au ieșit pe cealaltă. Cu un pic de efort se putea face și o trimitere la Punguța cu doi bani, de ce nu? La un brainstorming rapid am tras două cărți (pe lângă cea de-a treia, pe care am și discutat-o un pic, mai sus, Mosaic Man al lui Sukenick): The Nazi and the Barber a lui Edgar Hilsenrath și, paradoxal, Tyll al lui Daniel Kehlmann. Doar așa, ca să punctez, de poftă: legătura cu romanul lui Hilsenrath e, evident, de tematică (Holocaustul), plus explorarea magistrală a complexităţii și ambiguității umane în contextul respectivului regim. Ambele narațiuni intră adânc în zone întunecate ale umanității, punând în discuție conceptul de vină și pe cel de responsabilitate personală. Legătura pe care o fac cu Tyll, în schimb, e la un nivel meta: explorarea trecutului istoric și disecarea miturilor culturale (da, intră aici și stereotipul – cu precizarea că nici la Kehlmann, nici la Mihuleac nu e vorba de vreun defect de scriitură ci, evident, de o disecție a stereotipului în general). Că în unul e vorba de cel de-al Doilea Război Mondial și în celălalt de Războiul de Treizeci de Ani cred că e absolut irelevant, cel puțin în ceea ce mă privește – în esență este vorba de exploatarea magistrală a unor aspecte mitice și simbolice ale istoriei, cu scopul de a aduce în discuție teme universale despre rezistență, identitate și umanitate.

Patru romane pe care le iubesc, pe care le-aș reciti oricând, de oricâte ori îmi cad în mână – asta ca să nu mai vorbesc de faptul că, în sfârșit (!) pot să spun asta despre un roman al unui scriitor român. Roman care poate sta pe același raft cu celelalte, intrând (fără niciun fel de rezerve, în opinia mea) în marea familie a literaturii universale contemporane.

Astăzi despre: Péter Nádas - A Book of Memories

Un roman pe care l-am „muncit”, ca să mă exprim așa, ca să-l duc la capăt a fost A Book of Memories de Péter Nádas (Farrar, Strauss and Giroux, 1997. Translated by Ivan Sanders with Imre Goldstein – între timp am aflat că există și o traducere românească, încă din 2011, aparținându-i regretatei Anamaria Pop, și tipărit la Curtea Veche Publishing, colecția „Byblos”). Promit să mă apropii, cu următoarea ocazie, și de această traducere pentru că, e adevărat, e un text ce necesită timp, răbdare și concentrare dar, odată ce l-ai terminat, știi, din instinct, că o să vină vremea să îl recitești și cu altă ocazie. Romanul a fost publicat în 1986, a primit o mulțime de premii literare, este ultra-sofisticat, acțiunea desfășurându-se între Budapesta și Berlinul de Est, în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Ca teme, așa cum o zice și titlul, accentul este pus pe amintire, pe memorie ca instrument de regăsire al identității. Pentru Nadás exact ideea că memoria colectivă poate fi la fel de importantă ca cea individuală este ceea ce susține structura romanului; pentru el trecutul colectiv are puterea de a influența nu numai maniera în care o societate se dezvoltă și își construiește identitatea, ci și modul în care perspectiva individului, ca entitate singulară, contribuie, prin intermediul experienței sale personale la reconstruirea, din fragmente, a unei imagini complete asupra trecutului.

Așadar, A Book of Memories e un roman ce poate fi citit ca o reflectare a asupra impactului pe care evenimentele istorice majore îl pot avea asupra vieții oamenilor, asupra modului în care trecutul poate influența prezentul și, implicit, viitorul. Pe de altă parte, referitor la conceptul de identitate – pe care, așa cum am spus, Nadás îl explorează, prezentându-l ca fiind fluid și schimbător în timp, într-o lume care se schimbă continuu și care este mereu într-o stare de tranziție – acesta pune accentul pe faptul că, în cursul narațiunii, personajele își regăsesc și își pierd identitățile în funcție de evenimentele care le afectează și care le modelează, memoria jucând un rol crucial în acest proces. Cel mai bine se reflectă acest lucru în modalitatea cu care sunt construite personajele care nu doar că sunt alcătuite până în cele mai fine acorduri intime, ci sunt, de foarte multe ori, supuse unor analize psihologice profunde și introspective. Cred că se poate vedea în construcţia lor, fără prea mare bătaie de cap, o construcție cumulativă, cu influențe din mai multe tradiții literare, mergând de la modernismul european și până la literatura postmodernă americană.

De exemplu, Thomas Thoenissen, personajul principal, un tânăr scriitor german care călătorește în Ungaria pentru a-și scrie cartea este, în mod evident, un alter ego al autorului, fiind, de altfel, și care narează o mare parte din povestea romanului. Tânăr, aparent neexperimentat, acesta are o structură de tip introspectiv și filozofic, referindu-se adesea la probleme legate de identitatea culturală, de istorie, de memorie, rolul său fiind acela de a găsi un sens mai profund în aceste probleme. Un filon ce ar merita, cu siguranță, aprofundat este potențiala legătură dintre acest personaj și „evreitate”, temă ce pare a fi atinsă foarte puțin în roman (ceea ce, sincer, m-a mirat...), dar care este prezentă subtil și, în ciuda acestui fapt, este cu siguranță semnificativă. Deși Thomas nu este el însuși evreu, ci, din contră, are de gestionat o relație problematică (de-a dreptul!) cu tatăl său, preot catolic german, vedem cum tema evreiască este prezentă de fapt în întregul roman, în subsidiar, în special prin influențe de tip cultural și istoric; citind, se simte acest lucru în mod constant (cel puțin în cazul meu s-a simțit). În jocul său între Thea și Maja răzbate extrem de des acest interes ca, de exemplu, atunci când o descrie pe aceasta din urmă, făcând din ea mai degrabă o încarnare a idealului artistic pe care Thomas nu încetează să îl caute, într-o relație extrem de ambiguă și de complexă: „Nasul ei, subțire și ușor înclinat, ar fi putut fi într-adevăr un pic prea mare, mi-a spus odată, avea nasul tatălui ei, cea mai evreiască trăsătură a feței, în rest ar putea trece chiar drept nemțoaică, a adăugat ea râzând; nu și-a cunoscut niciodată tatăl, era prea mică să și-l fi putut aminti – la fel ca și Krisztián, care nu avea amintiri despre tatăl său – a fost „deportat”; cuvântul mi-a produs o impresie profundă, la fel de profundă ca și acea altă frază despre tatăl lui Krisztián, care „a căzut în luptă”; îmi plăcea să îmi trec degetele peste nasul ei, pentru că astfel simțeam că ating ceva evreiesc; în orice caz, culoarea pielii ei compensa acest mic defect, dacă îl putem numi astfel, deși neregularitatea era o parte atât de organică a frumuseții; tenul îi completa frumusețea, o făcea întreagă, deși nu era deschis, cum ar fi putut să se aștepte de la o persoană cu părul blond și ochii albaștri, ci avea nuanța unei pâini crocante, bine coapte, și tocmai această culoare, plină de tandrețe, crea armonia perfecțiunii din trăsăturile ei contrastante”. (Péter Nádas, A Book of Memories. Farrar, Strauss and Giroux, 1997, traducerea fragmentului îmi aparține, p. 368). Și mai vizibilă devine această tensiune în relația cu Thea, în cadrul triunghiului amoros pe care va ajunge să îl formeze cu Melchior. Misterioasă, o adevărată femme fatale, Thea are rolul de a purta cititorul în profunzimea relațiilor interpersonale pentru a dezvălui, strat după strat, întreaga complexitate a emoțiilor umane. Melchior, în schimb, cred că, cel puțin din punctul meu de vedere, se demonstrează a fi cel mai misterios personaj din întreg romanul. Figură cu siguranță paternă pentru Thomas, relația lor este extrem de încărcată de conflicte și resentimente. Tandemul m-a dus cu gândul mai ales la Muntele vrăjit de Thomas Mann unde, ca și în romanul lui Nádas, se explorează intens natura umană (în sens general) și relațiile dintre oameni (în particular). Asemănarea între Thomas și Hans Castorp cred că e evidentă, deși există și evidente diferențe de context; însă amândoi explorează, în definitiv, senusl vieții și pornesc într-o „călătorie” ce are ca scop regăsirea sinelui. Îl văd totuși pe Thomas ca pe un personaj mult mai compex decât Hans Castorp, acesta din urmă fiind, realmente, un tânăr naiv și idealist, în timp ce personajul lui Nádas a depășit de mult aceste granițe. Interesant ar fi de făcut o paralelă între Melchior și tandemul Naphta-Settembrini, Melchior fiind un soi de melanj între cei doi (Naphta e și el misterios, are o perspectivă înclinată spre nihilism, e fascinat de conceptul de moarte; Settembrini, în schimb, e un umanist, un optimist ce crede în progres și într-o lume mai bună). Ei bine, Melchior e un soi de balanță care se înclină când de o parte, când de alta: „Și astfel, când am întrerupt, cu calm, confesiunea lui Melchior cu privire la faptul că este un om al minciunilor, fiind atent să nu-l ofensez, am încercat să împărtășesc cu el unele dintre aceste observații, spunându-i că nu am găsit nimic fals în modul în care își decorase apartamentul, ci dimpotrivă, am văzut în el o fuziune unică între practicitatea burgheză, mulțumirea proletară privind necesitățile de bază și distanțarea aristocratică, în care toate semnele și elementele trecutului erau prezente, deși mutate din locurile lor originale, un sistem ciudat și distorsionat de urme ale trecutului și prezentului, atât animate, cât și inanimate, care se amestecau unul cu celălalt și care putea fi găsit în întregul oraș; el m-a ascultat, uitându-se la mine din colțul ochiului, și deși am simțit că mă îndreptam spre o zonă în care el nu ar putea și nici nu ar vrea să mă urmeze, am continuat să-i spun că pentru mine efectul general al apartamentului nu era nici intim, nici atractiv, ci foarte sincer și, mai presus de toate, foarte german, și fără să știu cum stau lucrurile de partea cealaltă, aș fi dispus să presupun că toate acestea aveau un caracter local unic și, prin urmare, nu era atât de mult creierul meu, cât nasul și ochii mei care se opuneau reflecțiilor sale despre propriul său popor și afirmațiilor sale care, pentru mine, puteau fi asociate cu ura de sine”. (op. cit., p. 477).

Un alt personaj absolut magistral construit este Krisztián – prin intermediul acestuia pătrunzându-se direct, fără ocolișuri, în literatura postmodernă –, iar inițial l-am văzut foarte aproape de Oskar Matzerath, „copilul telepat” al lui Günter Grass, din Toba de tinichea, dar, pe măsură ce lectura romanului a mers înainte, mi-am cam schimbat părerea. Cu siguranță mult mai apropiat de Holden Caulfield al lui Salinger, mai ales atunci când înțelegi că rolul principal al lui Krisztián este de a-și trăi viața ca un observator pasionat și meticulos al realității din jurul său.

După cum se poate vedea, romanul lui Nádas se pretează extrem de bine – tocmai datorită faptului că este de o extraordinară complexitate – unei serii practic inepuizabile de comparații în care (cel puțin momentan) nu simt nevoia să intru și să aprofundez. Cu toate acestea, dat fiind că le-am descoperit (unele cu siguranță nici măcar nu sunt idei inedite) o să mă limitez doar la a le aminti: primul – și cel mai important ar fi Proust (ulterior m-am apucat de verificat și am găsit o sumedenie de studii și articole ce se joacă exact cu acest paralelism, ca, de pildă, un articol semnat de Eva Hoffman, încă din 1997, și publicat sub titlul Sufletul lui Proust sub socialism). Aici, legăturile ce se pot face sunt în special concentrate pe tematică (memorie, identitate și modul în care acestea se raportează la condiția umană). La fel de evident se poate naște și o paralelă cu Un veac de singurătate a lui G.G. Márquez (tot din punctul de vedere al tematicii, adăugând, la „memorie”, faptul că este, în realitate, vorba de „memoria familială” la care se adaugă subteme precum dragostea/ deziluzia/ moartea; în plus, aici pot fi analizate detaliat și argumentele de ordin tehnic (tehnica flash-back-ului și cea a saltului temporal etc.). Mergând pe această linie, e imposibil să nu ajungi să îl legi pe Nádas de Joyce (inclusiv la nivel de complexitate, care – la mine, că-s mai grea de cap... – s-a reflectat în ritmul de melc al lecturii în sine) – la teme aș mai adăuga-o și pe cea a sexualității (deși, în ciuda presupunerilor, Melchior e doar o aluzie înspre zona gay, nu e o certitudine în roman). Ar mai merge aici, fără probleme, Zgomotul și furia de William Faulkner (ne sare imediat în ochi structura narativă fragmentată, lipsa de liniaritate, mozaicarea ce implică îmbinarea de tip puzzle dintre amintiri și experiențe varii; la capitolul teme cred că s-ar putea merge chiar mai departe, adăugând subiectivitatea realității și multiplicitatea fațetelor pe care le poate însuma adevărul – din perspectivă conceptuală, evident). Și nu ar fi acestea toate, am dat doar câteva exemple; s-ar mai putea merge înspre o comparație cu Complexul lui Portnoy de Philip Roth (dacă tot am abordat, la început, filonul de „evreitate” din romanul lui Nádas), preluând și dezvoltând ceea ce a, observat și în tentativa de paralelă cu Joyce, sexualitatea (ca identitate sexuală) și complexitatea relațiilor interpesonale. La fel ca în cazul lui Krisztián, Portnoy este și el un tip de narator extrem de instabil ce cară după el un bagaj de amintiri fragmentate și haotice. De asemenea impactul familie + societate asupra individului este un alt aspect ce ar putea fi urmărit.

Și, dacă tot am ajuns până aici, aș îndrăzni chiar să merg un pic mai departe ( mulltttt mai departe....) și să leg Maus al lui Art Spiegelman de A Book of Memories – mai ales că un roman grafic n-ar trebui să meargă prea bine împreună cu un „roman scris” (sau cum să-l numesc?) de 800 de pagini. Trebuie să mărturisesc că, în general, mă feresc de romanele grafice, nu sunt (nu eram) o mare fană a benzilor desenate și a altor chestii din categoria respectivă dar, dat fiind că Maus e o capodoperă arhicunoscută și arhiapreciată, eu zic că ar merita riscul. Legătura e ușor de făcut: este vorba de tema traumei, plus de tema memoriei (da, iar...), însă de data aceasta colectivă (a unui popor; și se adaugă la cele două specificate anterior, memoria personală, respectiv memoria familială). E adevărat că personajele lui Spiegelman sunt animale (antropomorfe) și că tema este cea a Holocaustului (amintirile fiind cele ale tatălui său) dar, și la Nádas, miza e, la urma urmelor, „antropomorfizarea”, în sensul de „atribuirea unor calități și însușiri umane” unor personaje care sunt atât de reale tocmai prin tendința lor de a se raporta la acest aspect, precum și „introducerea” lor în istorie (de la Ungaria anilor '50 și până la Berlinul anilor '80).

Cu siguranță romanul lui Péter Nádas, A Book of Memories ne invită (sau, mai potrivit, ne obligă) să reconsiderăm trecutul și să ne confruntăm cu el, nu neapărat într-un mod constructiv. Totuși istoria (personală, familială sau colectivă) e importantă, indiferent de

Astăzi despre: Bora Chung - Cursed Bunny

Trebuie să recunosc că la Cursed Bunny m-a atras în primă instanță coperta. Nu știam absolut nimic despre Bora Chung, autoare coreeană (se subînțelege, sud-coreeană...) cu trei romane și trei volume de povestiri deja publicate; Iepurele ăla zgubilitic, neon, îmi inspira ceva legat de Squid Game (dacă nu ați văzut serialul – deși bănuiesc că toată lumea l-a văzut – îl găsiți pe Netflix, merită efortul. Later edit: acum văd ceva legături și cu Oglinda neagră; tot serial, tot pe Netflix – recomaaannnd! Se pare că nu am greșit, volumul de povestiri se poziționează oarecum în zona respectivă – evident, nu atât ca tematică ci, mai degrabă, ca atmosferă. Coperta surprinde perfect tonul suprarealist și ușor neliniștitor al cărții, o ilustrație capricioasă de basm „corcită” cu un poster de film de groază. Cu siguranță e un volum de povestiri care reușește să-ți bage groaza-n suflet (glumesc, nu mă sperii chiar atât de ușor...). Să zicem că o să te facă să te îndoiești de tot ce credeai că știi despre iepurași. Mă rog, nu doar despre iepurași, și despre oameni – un amestec d realism magic și horror de cea mai bună calitate, melanj care, de altfel, i-a adus autoarei și premiul PEN (și-o să-i mai aducă și altele, sunt sigură). Și, ca să nu vorbesc aici ca o moară stricată (dat fiind că volumul încă nu s-a tradus la noi, cel puțin din ceea ce știu eu, însă îl puteți găsi în traducerea lui Anton Hur (este disponibil si pe site-ul Cărturești), fiind tipărit la Honford Star, în 2021, o să vă las aici o mostră din prima povestire, The Head (Capul): „ Într-o zi, femeia folosi toaleta ca întotdeauna, trase apa și tocmai se spăla pe mâini. Capul a apărut în toaletă în spatele ei, așa cum făcea de obicei. Femeia s-a uitat la el o vreme prin reflexia din oglindă. Capul se holbă și el. Fața terciuită de sub smocurile neregulate de păr, care ar fi trebuit să fie, în mod normal, galbenă și gri era dubios de roșie.

Femeia își aminti că era la ciclu.

„Culoarea ta pare diferită”, îi spuse ea capului. „Are cumva de-a face cu starea propriului meu corp?”.

Capul răspunse: „Mamă, starea corpului tău are un efect direct asupra aspectului meu. Asta pentru că întreaga mea existență depinde de tine”.

Femeia s-a dezbrăcă de lenjerie și îndepărtă tamponul. Îl lipi, mânjit de sângele menstrual, pe fața capului și-l împinse în jos toaletă. Trase apa”. (Bora Chung, Cursed Bunny. Honford Star, 2021, translated by Anton Hur, p. 6).

Dar asta nu e tot. Partea cea mai interesantă e că acest Cap (pe care îl scriu cu majusculă, deși în carte nu e individualizat, e doar head) e un personaj extrem de viu. Și cred că acesta e, în realitate, punctul forte al volumului – deși văd că se pune mai degrabă accent pe implicații de ordin tematic (precum capitalismul, patriarhatul și alte chestii din categoria asta). De la iepurașul blestemat titular (povestirea care dă titlul volumului cred că e și cea mai bună dintre toate, deși e – cel puțin pentru mine – la concurență cu The Snare/ Capcana, unde protagonistă e o vulpe) până la creaturile de pe altă lume și protagoniștii umani, fiecare personaj este impregnat cu o voce și o perspectivă unică, care sunt atât identificabile, cât și fascinante. Te găsești dintr-o dată, ca cititor, într-o lume de coșmar, nu, într-o lume magică în care coșmarurile sunt o absolută normalitate.

„Starea copilului doar se înrăutăți după vizita lor la spitalul universitar. Copilul nu mai putea recunoaște fețele părinților săi, își murdărea în mod repetat pantalonii, nu putea să meargă cum trebuie și continua să mormăie pentru sine, dar nu mai rostea cuvinte care să aibă un înțeles. Și-a petrecut cea mai mare parte a zilei întins în pat și uitându-se la tavan cu ochi pierduți, bolborosind din când în când, singurul lucru de care era constant obsedat fiind lampa în formă de iepuraș. Lampa în formă de iepuraș fusese mutată de pe birou pe noptieră, iar copilul, în timp ce mormăia la tavan, se întorcea să se uite din când în când la lampă, ceea ce părea să-l liniștească dar devenea neliniştit şi ţipa ori de câte ori încerca cineva să o atingă.

În timp ce dormea, copilul uneori smârcâia din nas, ronțăia sau mișca din urechi precum un iepuraș, dar niciunul dintre adulții din jurul lui nu observa acest lucru. În visele lui, copilul stătea sub un copac cu un iepure alb cu urechile cu vârfuri negre, mâncând cu plăcere din propriul creier. Cu cât îl ronțăia mai mult, cu atât mai îngustă devenea lumea copilului, până când nu a mai putut să părăsească bucățica de pământ pe care o împărțea cu iepurașul sub copac. La acel moment, nu mai putea înțelege nimic, excepție făcând încântarea de a fi împreună cu prietenul său” (Cursed Bunny, p.41). Evident, Cursed Bunny nu este ceea ce am putea defini drept „o carte normală”. Asta deoarece, în ciuda cruzimii manifestate, fiecare povestire reușește să-l implice pe cititor, într-o participare aproape directă, într-o aventură diferită care te poartă în lumi ciudate (dar nu neapărat și minunate) în care orice este posibil. Înainte de a afla că iepurașul în cauză este, în realitate, o lampă în formă de iepuraș (dar nu mai puțin „personaj” din acest motiv) am făcut imediat legătura cu Iepurele Alb din Alice în Țara Minunilor. Și, cel puțin (dar nu exclusiv) la nivelul emoțiilor pe care ți-l provoacă acest volum odată citit, chiar se potrivesc: ai și aici, ca la Lewis Carroll, un amestec de bucurie, tristeţe, furie, frică, dezgust, curiozitate, admiraţie. Cel puțin din punctul meu de vedere este o carte care-ți rămâne în cap mult timp după ce o termini de citit (ceea ce se întâmplă repede, are sub 200 de pagini), așa cum se întâmplă și cu Alice. O altă legătură care mi s-a ițit imediat în minte a fost cu Beloved a lui Toni Morrison (tradusă la noi încă din 2020 dacă nu mă înșel) cu titlul Preaiubita și apărută la editura Arthur – ART, „traducere din limba engleză și note de Virgil Stanciu). Probabil că cele trei ar putea fi legate între ele în primul rând prin prisma manierei în care este utilizată fantezia, a capacității de inducere a groazei și, mai ales, a simbolismului manevrat cu intenția de a explora diverse aspecte ale experienței umane.

Dar, mergând doar un pic mai în profunzime (nu mult...), observăm imediat că toate cele trei volume (să nu uităm că avem de-a face cu două romane și cu un volum de povestiri!) au în centru o protagonistă feminină implicată activ într-o călătorie într-o lume fantastică care îi pune la încercare percepția asupra realității. În Cursed Bunny, fiecare povestire urmărește o femeie diferită care se confruntă cu un fenomen supranatural care îi perturbă viața normală. De pildă, în povestirea ce dă titlul volumului, o femeie moștenește un fetiș blestemat care aduce nenorocire oricui îl atinge (și, cum ați văzut mai sus, nici copiii nu sunt cruțați). În Alice în Țara Minunilor, Alice cade într-o vizuină de iepure și intră într-o lume stranie și capricioasă în care întâlnește animale vorbitoare, își schimbă dimensiunea și participă la jocuri absurde. În Beloved, Sethe este bântuită de fantoma fiicei sale moarte, care se întoarce ca o tânără pe nume Beloved: „|Sethe se lungise să ia copilul fără să-i dea drumul celui mort. Baby Suggs a clătinat din cap. „Pe rând”, spuse ea și-l schimbă pe cel viu cu cel mort, pe care-l duse în cămară. Când se întoarse, Sethe încerca să-i bage copilului în gură un sfârc însângerat. Baby Suggs bătu cu pumnul în masă și strigă: «Curăță-te! Curăță-te imediat!». Apoi s-au luptat. Ca două rivale pe inima celui pe care îl iubeau s-au luptat. Fiecare bătându-se pentru copilul care trebuia hrănit. Baby Suggs a pierdut atunci când a alunecat în băltoaca roșie și a căzut. Așa că Denver a primit laptele mamei împreună cu sângele surorii sale” (Toni Morrison, Beloved. A Plume Book, Penguin Putnam Inc., New York, U.S.A., 1998, p. 153). Lapte, sânge și alte fluide corporale găsim din abundență și în Cursed Bunny. Este arhicunoscut că și „Aventurile lui Alice în Țara Minunilor” de Lewis Carroll include o serie de scene care implică actul de a mânca sau de a bea . Este suficient să ne gândim la Pălărierul Nebun și la al său Tea Party, unde Alice se alătură unui grup de personaje excentrice pentru a savura ceaiul. Totul într-o atmosferă de haos ordonat, unde logica există (doar că este inversată), făcând să alunece totul spre un horror accentuat de „drăgălășenia momentului”. O altă scenă memorabilă care implică „nutrimente” este cea în care Alice crește și se micșorează după ce a mâncat o prăjitură inscripționată „Mănâncă-mă” și a băut o poțiune cu eticheta „Bea-mă”. Aceste schimbări de dimensiune duc la o serie de situații bizare și pline de umor (negru), în timp ce Alice se luptă să navigheze într-o lume care pare să se schimbe și să se schimbe constant în jurul ei. În general, actul de a mânca sau cel de a bea sunt folosite de Lewis Carroll ca o modalitate de a evidenția absurditatea și imprevizibilitatea lumii în care se află Alice.

O altă asemănare ar fi și aceea că toate cele trei scrieri folosesc (în mod evident!) elemente de groază pentru a crea un sentiment de frică, suspans și teroare personajelor și cititorilor. În Cursed Bunny, multe dintre povești implică violență, moarte, mutilare și tortură (alegeri destul de soft și normale – la modul general – pentru prozatorii asiatici), prezentându-le drept consecințe ale acțiunilor sau dorințelor personajelor. În Snare, povestire pe care v-am menționat-o ceva mai sus (și care are și un filon de povestire populară vizibil) un bărbat care prinde și chinuie o vulpe cu sânge de aur ajunge să fie mâncat, la rândul lui, la propriu. Și nu doar el, ci întreaga lui familie. În Alice în Țara Minunilor, Alice se confruntă cu varii amenințări și pericole din partea locuitorilor din Țara Minunilor, cum ar fi decapitarea de către Regina de Inimă Roșie. Să nu uităm nici de Jabberwock cu „fălcile ce mușcă” și „ghearele ce înhață” (care mi se pare că apare în Through the Looking Glass, nu în Alice) . În Beloved, pe de altă parte, Sethe retrăiește trauma trecutului ei ca o persoană înrobită, care a fost biciuită, violată și separată de copiii ei. Dar și aici mâncarea joacă un rol important. Nu atât „mâncarea” în sine, evident, ci actul de a se hrăni. Baby Suggs, de exemplu, propovăduiește un mesaj de iubire de sine (în sens religios) și își încurajează adepții să se bucure de corpul lor, inclusiv de mâncarea pe care o mănâncă. Predicile ei implică adesea imagini ale abundenței, cum ar fi câmpurile de grâu, un contrapunct la dezumanizarea și degradarea pe care personajele le-au experimentat ca sclavi. Un simbol important este și cireșul de Virginia (The Chokecherry Tree) – fructul acestuia fiind amar și otrăvitor, imagine asociată cu moartea și trauma pe tot parcursul romanului. Plus tendințele canibale ale lui Beloved...

Un al treilea punct de legătură ar fi acela că este că toate trei se folosesc de simbolism pentru a transmite semnificații și mesaje mai profunde despre temele și problemele lor. În Cursed Bunny, multe dintre povești implică animale sau obiecte ca simboluri ale opresiunii, rezistenței sau transformării. De exemplu, în Snare, vulpea reprezintă atât libertatea, cât și exploatarea; sângele său din aur lichid simbolizează atât bogăția, cât și durerea. În Alice în Țara Minunilor , multe dintre personaje și evenimente sunt alegorii pentru varii aspecte din societatea victoriană, legate de politică, educație , logică , matematică , religie etc . De exemplu, ceaiul Pălărierului Nebun trimite la absurditatea și inutilitatea convențiilor și etichetei sociale; rânjetul pisicii de Cheshire (personajul meu preferat, se înțelege...) marchează ambiguitatea identității; jocul de crichet reprezintă natura arbitrară și tiranică a puterii și autorității. Și așa mai departe. În Beloved, în schimb, multe dintre personaje și evenimente sunt simboluri ale sclaviei, memoriei, traumei, vindecării și iubirii. În ansamblu, Preaiubita însăși reprezintă atât oroarea, cât și moștenirea sclaviei; numele ei reprezintă atât vinovăția lui Sethe, cât și sfidarea ei; apetitul ei reprezintă atât nevoia ei de afecțiune, cât și distructivitatea ei; dispariția ei reprezintă atât eliberarea, cât și pierderea lui Sethe.

Și tot așa. Aș putea continua (că, na, abia m-am pornit...). Inițial mă gândisem să împărtășesc cu voi doar o frântură din impactul pe care l-a avut asupra mea volumul Borei Chung (care da, ar merita tradus și în română cât mai repede...). Am ajuns să scriu despre Beloved și despre Alice... Alte două cărți pe care, dacă nu le-ați citit (deși bănuiesc că măcar Alice e arhicunoscut...) vă recomand să o faceți. Și Alice ­– citită, cu siguranță, de cei mai mulți în copilărie – ar merita recitit: o să vedeți romanul cu alți ochi acum, din perspectiva adultului.

Dat fiind că e clar că nu pot să mă abțin, mai adaug ceva: ar merge foarte bine o comparație între cele trei dintr-o perspectivă geocritică (am eu o obsesie în momentul de față, ce să fac...). În opinia mea se pretează perfect: de exemplu o discuție despre spațiul heterotopic (se poate vedea cum, în Cursed Bunny, fiecare poveste creează un spațiu heterotopic care provoacă sau subminează așteptările și convențiile spațiului realist; în Alice în Țara Minunilor, Țara Minunilor este un spațiu heterotopic care contrastează cu casa lui Alice din Anglia victoriană; în fine, în Beloved, 124 Bluestone Road avem un alt soi de spațiu ce contrastează cu restul orașului Cincinnati). Dar mă opresc aici (am tendința de a deveni plictisitoare, știu...). În cazul în care prezintă interes sunt dispusă să dezvolt pe viitor.

P.S. Să nu uit: traducerile fragmentelor din text îmi aparțin (n-am băgat citate din Alice deoarece cartea se poate găsi ușor, se poate descărca și gratuit de pe net din ce știu...). Dacă doriți să folosiți ceva din textul meu, vă rog să mă citați (atâta tot). În plus, dacă aveți ceva de spus sau pur și simplu simțiți nevoia să mă combateți (tovărășește), vă aștept în comentarii.