Cum să-ți cari biblioteca după tine: păreri de melc

De ceva timp tot văd că îmi apar, în special pe facebook, diverse texte și comentarii în care oamenii obsedați de citit (așa, ca mine...) trag cu ghearele și cu dinții de un subiect ce se întinde precum guma de mestecat: citim „cărți clasice pe hârtie, sau pdf-uri/ ebook-uri pe tabletă? Am întâlnit chiar cazuri în care versiunea pdf era respinsă cu îndârjire și mă întreb de ce... Adică, măcar în lipsa variantei tipărite, varianta virtuală ar trebui să fie utilă...

În ceea ce mă privește, primul impact cu un pdf citit pe post de carte, a fost destul de neplăcut și de obositor. Acum câțiva ani, cred că vreo doi sau trei, terminând eu tot stocul de cărți cărate pentru vacanță, nu mi-a rămas altceva de făcut decât să scociorăsc după câte ceva în telefon. Și așa am ajuns să citesc Amantul colivăresei al lui Aldulescu pe un telefon cât palma, cu ecranul crăpat – unde mai pui că era și un text fără diacritice... Norocul a fost că am nimerit un roman superb, mi-au lăcrimat ochii și m-a durut capul de la cât m-am chiorât la ecran, dar a meritat. Ulterior am trecut la computer – ecran mare, posibilități multe. Între timp, colecția de pdf-uri creștea. Apropo, nici nu mi-e clar de ce mă simt eu așa legată de pdf în sine... știu că există multe alte formate, dar n-am înțeles nici până în momentul de față care este diferența. După un timp cervicala mi-a luat-o razna că, na, nu poți să lucrezi toată ziua la computer și, după ce ți-ai terminat treaba, să te relaxezi stând tot la computer și citind. Cervicala iese prin ceafă, partea dorsală se aplatizează, după ceva timp îți dorești să te dai aleatoriu cu capul de pereți. Singura mângâiere e că nu te mai apuci să scormonești toată casa în căutarea cine știe cărei chestii – da, eu sunt genul acela de om care nu reușește să găsească niciodată volumul de care are nevoie. Știu, sunt sigură că e plasat pe un anume raft, îmi aduc aminte în detaliu când l-am pus acolo și tot degeaba – când îl caut, nu e. Partea bună e că atunci când te apucă zgărmatul prin bibliotecă, e ca un fel de shopping – dai peste cărți pe care ai fi putut jura că nu le-ai văzut în viața ta. Doar ceea ce îți trebuie nu găsești. Următorul pas logic a fost trecerea la tabletă. Și de atunci cred că am descoperit cea mai mișto chestie de când am învățat să citesc. Practic am o bibliotecă întreagă pe care o pot căra peste tot. Cu o aplicație ce îmi pune până și semnul de carte la pagina la care am rămas, în cazul în care mă senilizez și uit. Am rafturi pe domenii și, dacă îmi pun ambiția, cred că aș putea aranja cărțile după culori. Adică practic tot ceea ce mi-am dorit eu de o viață acasă și, din cauza lipsei de spațiu, n-am reușit să am. Singurul lucru de care nu m-am dezbărat (încă!) e că mă car după mine cu caiete, carnete și carnețele în care iau notițe. Deși am văzut că există posibilitatea de a sublinia fragmente direct pe text și de a face comentarii marginale – dar parcă mi se pare ceva prea invaziv... Deocamdată.
Da, cu siguranță ceva se pierde – mirosul acela de carte „proaspătă” care, atunci când cumpăr ceva nou, e mai apetisant decât volumul în sine. Primul gest, instinctiv, la Bookfest, când mi-a apărut romanul, a fost să îl iau și să-mi bag nasul în el, amușinând fără rușine. Asta ca să văd dacă mirosea corespunzător... Deși, dacă e să vorbim de parfumuri, cred că nimic n-a întrecut vreodată un miros pe care l-am simțit, când eram copil, deschizând niște reviste de modă din anii 20. Era ceva de-a dreptul îmbătător și singura similitudine pe care am putut s-o depistez în timp a fost cu mătasea de porumb. Mă refer la ciuful ala care iese in porumb. Cred că n-ar fi rău dacă s-ar inventa un gadget pentru tabletă care, în timp ce cineva citește, să emită niște pufuri aromatice... Da, pare o idioție, dar eu sunt foarte predispusă la a cumpăra lucruri ce par aparent inutile. Mai are careva dintre voi plici de muște? Da, paletă din aia din plastic cu care să pocnești muștele când te plictisești pe prispă duminica după amiază. Ei, eu am. Și e roz bombon. Din păcate nu mai sunt muște. Când văd câte una prin casă nu știu cum să mă dau la o parte să-i fac loc, să se simtă și ea bine...
Tactil, cel puțin în ceea ce mă privește, nu sesizez că ar fi vreo problemă cu tableta, dimpotrivă. Îmi este mai ușor să o țin în brațe, în mână, pe genunchi și așa mai departe, mult mai ușor decât să țin o carte voluminoasă. Pot să acopăr cu ea cam toate locurile clasice de citit – la birou, pe canapea, în pat. N-am încercat în baie (dar nu cred că e o idee bună). În momentul de față, problema mea majoră e cum se va comporta tableta la plajă – o să pot să citesc sau nu? Nu e vorba de ținut instrumentul la soare – că la soare nu rezist nici eu, darmite tableta... La umbră, pe șezlong, unde oricum după o jumătate de oră, dacă nu am ceva de făcut, îmi vine să mă dau cu capul de pereți. Cred că nu există plictiseală mai mare decât să stai fără să faci nimic. Mă rog, o să îmi iau eu și ceva cărți „normale”, în caz de ceva... Că nu se știe niciodată când ai nevoie...
 

Probleme spinoase: de ce nu mai latră câinii la Lună?

 

Lumea e misterioasă și plină de enigme și, în consecință, iată că există unele chestiuni stringente care mă tot bântuie. După o scurtă (dar intensă) mini-vacanță în Vama Veche, fiind cazată într-un loc (pentru curioși: este vorba de Marina Park, cu siguranță cel mai bun camping de pe litoralul românesc) unde nu doar puteam să dorm liniștită alea câteva ore în care mă hotăram că am totuși nevoie de somn dar noaptea aveam ocazia să văd și ceva stele plus o Lună autentică (și nu lumini de la terase sau cluburi) am ajuns să mă întreb de ce câinii (cu stăpân sau lipsiți de control parental) nu mai latră, urmând vechea tradiție, la Lună. Am încercat să-l stimulez pe Tano în cest sens, dar fără rezultate – a fost chiar cam speriat și nici n-a vrut să se lase dus în zone mai întunecate ca să ne putem uita în liniște la Lună și la stele. A preferat să se limiteze la un lătrat diurn, la obiect, în dauna vecinilor care-și permiteau să treacă prea aproape de noi.
Însă, nu cu pre mult timp în urmă, câinii vegheau asupra orașului/ satului/ maidanului/ străzii noaptea, erau activi, plini de vervă și de dorința de a se face auziți. Ba chiar de-a dreptul sfidători câteodată, aveam eu unul cu ceva timp în urmă care răcnea pe sub ferestre din toți rărunchii. Cu ceva și mai mult timp în urmă oamenii, inspirați de această activitate canină, scriau romane și poezii despre câinii care urlau provocator la Lună, se mai aburcau pe câte-un colnic și se trezeau că-s și ei lupi pentru o noapte.
Dar ce s-o fi întâmplat oare în ultima vreme? Avem poate patrupede mai tăcute, mai educate sau lătratul lor n-o mai fi oare la fel de melodios ca odinioară?
Mi-au trecut așa, razant, prin cap câteva teorii.
Prima ar fi „teoria Lunii nemulțumite”, aceasta sugerând că, obosită de atâtea milenii de lătrat canin, Luna a decis să se răzbune și s-a ascuns. Astfel, câinii, nemaivăzând-o, și-au pierdut și motivația de a lătra la ea. De exemplu, nu zice oare Brutus, în Iulius Cezar al lui Shakespeare “I had rather be a dog, and bay the moon/ Than such a Roman”? Știa el ce știa. De aici, absolut logic, și preferința pentru numele de Brutus pentru câinii de talie mare. Al meu a scăpat, dar a fost la un pas să fie botezat Titus. Probabil că de aia nu răspunde la niciun nume (deși are două). Nu al doilea nu e Titus, e Ragnar.
Aș mai adăuga aici și „teoria influenței astrologice” ce ne face să credem că blănoșii și-au schimbat natura sub influența constelațiilor. Au aflat și ei de Canis Major și de Sirius și de ce pericol reprezintă acestea – probabilitatea de a fi mușcat de câini crește exponențial. Așa că au zis nu, mersi – prefer să stau pe verandă, să mă uit la cer și să filozofez asupra sensului existenței. De aici, câinii au ajuns direct în epoca reevaluării propriei identități și au decis că nu mai au niciun chef să fie stereotipizați drept niște ființe stupide care latră la Lună așa, de amorul artei. Au aflat și ei de psihologia canină și-au început să se întrebe: „Băi, dar de ce lătrăm noi oare la Lună? Care sunt beneficiile? Alooo, unde e recompensa?”. Și cum nu poți sta cu punga de biscuiți sub clar de lună, efectul dorit nu se va declanșa. Această teorie, inspirată de operele lui Nietzsche și Kierkegaard, vorbește despre un „supra-câine” ce își ia angajamentul de a depăși lumea canină tradițională, cu scopul de a-și găsi un scop mai nobil. În loc să-și piardă timpul lătrând la Lună, acești câini supradotați preferă să-și concentreze energiile în căutarea adevărului și a iluminării interioare.
Indiferent care-ar fi adevărul ce se ascunde în spatele acestei dileme, trebuie remarcat că e o problemă ce merită întoarsă pe toate părțile. Unde mai pui că, între timp, mi s-a atras atenția că ar fi o mare, enormă, diferenţă între un câine care „latră la lună” și un câine care „urlă la lună”. Ok, admit că e posibil să existe o diferență de nuanță, că activitatea în sine poate fi percepută în moduri diferite și poate oferi o perspectivă interesantă asupra comportamentului canin.
Când ne gândim la un câine care latră la Lună, am în fața ochilor imaginea unui animal entuziasmat, care își exprimă fie bucuria, fie teama sau neînțelegerea față de acest obiect ceresc misterios. Lătratul câinelui poate fi văzut ca o reacție instinctuală provocată poate de lumina percepută în timpul nopții. Sau poate că este o formă de comunicare canină, prin care patrupedul în cauză își focalizează emoțiile. Altfel stă treaba când vorbim, însă, de un câine care urlă la Lună, puteți vedea imediat cum imaginea devine mai dramatică și mai intensă. În funcție de ton și de intensitatea lătratului, câinele poate transmite o senzație de neliniște, de melancolie sau de tristețe. Această formă de comunicare poate fi văzută ca o expresie a unei stări emoționale profunde sau a unei chemări interioare, un strigăt către cer care reflectă dorința de a se conecta cu ceva dincolo de lumea fizică. În interpretarea acestor comportamente, putem presăra pe ici, pe colo diverse abordări literare și filozofice. De exemplu, lătratul câinelui la Lună poate fi considerat o reflecție a naturii umane, a nevoii noastre de a explora și a ne pune întrebări asupra lumii înconjurătoare. Pe de altă parte, urletul către Lună poate fi interpretat ca o reprezentare a căutării noastre spirituale, a dorinței noastre de a atinge ceva mai mare și mai profund.
Mergând mai departe și zburdând pe câmpii noștri personali în căutarea unor răspunsuri suplimentare, putem să ne îndreptăm atenția (de ce nu?) către literatură, unde cu siguranță, dacă ne apucăm să dăm harnic cu lopata, vom găsi pasaje atât despre lătrat, cât și despre urlatul canin despre lătratul la Lună. Primul declic din căpățână e legat de romanul Zgomotul și furia al lui William Faulkner. Și e legat de lătrat (barking), nu de urlat (howling). În esență, din ce îmi amintesc eu (sper să-mi amintesc bine), în capitolul dedicat lui Benjy Compson, personaj ce trăiește, de altfel, într-o lume a senzațiilor și a amintirilor fragmentate, acesta se află, la un moment dat, în curtea casei Compson, în timpul nopții, observând cum un câine începe să latre în direcți Lunii. Este, pentru Benjy, o experiență extrem de intensă și provocatoare de confuzie; pentru el lătratul acestui câine generând un moment în care granițele dintre realitate și vis, dintre trecut și prezent devin neclare, se estompează și apoi se pierd: «Oasele erau rotunde în șanț, acolo unde erau crengile negre de viță în șanțul negru, în lumina lunii, ca şi cum unele dintre forme s-ar fi oprit. Pe urmă s-au oprit toate şi era întuneric şi, când m-am oprit ca să încep iar, am auzit-o pe mama şi picioare care mergeau repede şi am simţit mirosul. Pe urmă a venit camera, dar țineam ochii închişi. Nu m-am oprit. Simțeam mirosul. T. P a scos acele care țineau pătura.
„Şşşş”, a spus. „Şşşşşşşş.”
Dar eu simțeam mirosul. T. P m-a sculat din pat şi mi-a pus hainele repede.
„Taci, Benjy”, a spus. „Mergem acasă la noi. Nu vrei să mergi acasă la noi, acolo unde e Frony. Taci. Şşşşş.”
Mi-a legat șireturile la ghete şi mi-a pus șapca şi am ieşit în hol era lumina aprinsă. Mai încolo de hol o auzeam pe mama.
„Şşşş, Benjy”, a spus T. P. „Acuși ieşim afară.”
S-a deschis o uşă şi am simţit mirosul şi mai tare şi a ieşit un cap. Nu era tata. Tata era bolnav acolo înăuntru.
„Nu puteți să-l scoateți afară.” „Acuși mergem”, a spus T. P. Dilsey venea în sus pe scări.
„Şşşş”, a spus ea. „Şşş. Du-l acasă la noi, T. P. Frony să-i facă patul. Aveţi voi grijă de el. Taci, Benjy. Du-te acuma cu T. P.”
S-a dus unde o auzeam pe mama.
„Țineți-l acolo”. Nu era tata. A închis uşa, dar simțeam încă mirosul.
Am coborât pe scară. Treptele mergeau în jos în întuneric şi T. P. m-a luat de mână şi am ieşit afară în întuneric. Dan ședea în curtea din spate şi urla.
„Simte mirosul”, a spus T. P. „Aşa ţi-ai dat seama şi tu.”
Am coborât pe trepte unde erau umbrele noastre.
„Ţi-am uitat haina”, a spus T. P. „Ar fi trebuit să ţi-o pun. Da' nu mă mai întorc.”
Dan a urlat.
„Taci acuma”, a spus T. P. Umbrele noastre se mișcau, dar umbra lui Dan nu se mișca decât ca să urle când urla el.
„Nu pot să te duc acasă dacă zbieri aşa”, a spus T. P. „Făceai destul de urât şi până n-ai căpătat vocea asta de broscoi. Hai încoace.”
Am mers pe aleea de cărămizi, cu umbrele noastre. Cocina porcului mirosea ca porcii. Vaca ședea pe pajiște şi rumega la noi. Dan a urlat.
„Ai să scoli tot oraşul”, a spus T. P. „Ce nu taci odată.”». (William Faulkner. Zgomotul și Furia. Traducere de Mircea Ivănescu, variantă pdf, nepaginată). Momentan nu am răbdare să caut volumul prin casă și nici paginile prin volum – dar, dat fiind că suntem pe-un blog, fie el și literar, cred că e ok. Cu ocazia asta efectiv m-am împiedicat de un volum care pare a fi extrem de interesant: David Oswald - Of Dogs and Idiots. Tropological Confusion in Twentieth-Century U.S. Fiction (o teză de doctorat susținută la University of Victoria, în 2009). Intenționez să o citesc cât de curând.
Pfooaii, mi-a venit o idee: să scriu o chestie despre Lătratul în literatură. Mda, cam așa ceva: Lătratul în literatură. O călătorie prin timp și spațiu. Sau, și mai bine, Lătratul către eternitate. Explorând metaforele literare. Parcă sună mai fancy.
Fără glumă, ar putea intra aici o sumedenie de texte: îmi mai vin în minte așa, la grămadă, Luna și doi bani jumate de Somerset Maugham, Orașul și câinii a lui Mario Vargas Llosa care, din ce-mi aduc eu aminte, nu are nimic de-a face cu câinii în sine, titlul fiind o metaforă a violenței (dar, s-ar putea să mă înșel, l-am citit cu mult timp în urmă; nu pot să mă abțin de la observația că traducător a fost Coman Lupu... pentru cei ce nu știu, la cursul domnului profesor era cam nasol să te cheme Mielușel, de exemplu... Și, dacă nu aveai simțul umorului, era și mai nasol...). Aș mai băga aici și Cujo al lui Stephen King și, ca topping, Câinele din Baskerville al lui Conan Doyle și romanele lui Jack London. Gata, îmi iese de-o supă.
Vai, nu se poate așa ceva. Eram cât pe ce să uit de poemul lui Allen Ginsberg, Howl. Adică îmi notasem inițial să scriu ceva și despre el dar, pe parcurs, se pare că am uitat. Prin urmare, rapid: tema poemului este nebunia, răzvrătirea și dezintegrarea socială. În poem nu există efectiv niște câini care urlă, ci, mai degrabă, niște simboluri ale individului marginalizat și dezabuzat care „latră” la forțele opresive ale societății: “Visions! omens! hallucinations! miracles! ecstasies! gone down the American river!
Dreams! adorations! illuminations! religions! the whole boatload of sensitive bullshit!
Breakthroughs! over the river! flips and crucifixions! gone down the flood! Highs! Epiphanies! Despairs! Ten years’ animal screams and suicides! Minds! New loves! Mad generation! down on the rocks of Time!
Real holy laughter in the river! They saw it all! the wild eyes! the holy yells! They bade farewell! They jumped off the roof! to solitude! waving! carrying flowers! Down to the river! into the street!” (Allen Ginsberg. Selected Poems1947-1995, HarperPerennial, 2001, fragmentul este de la sfârșitul părții a II-a).
În fine, problema n-am lămurit-o, în curând răsare luna și eu tot pe câmpii și cu dileme am rămas. Dacă aș fi avut o pisică sunt sigură că m-ar fi învățat diverse tehnici de miorlăit în game variate și mi-ar fi dat și note de subsol. Oricum, Tano, patrupedul din dotare, tocmai mi-a comunicat că la noapte plouă, așa că s-o las mai moale cu plimbările astea sub clar de lună și cu urlatul, că trezesc vecinii.

Astăzi despre: Cătălin Mihuleac - Deborah

Mi se întâmplă destul de rar să dau peste o carte unde, pe parcursul lecturii, să încep să intru în panică la ideea că, la un moment dat, se va termina. Dar când survine câte-o surpriză de genul acesta, o iau încet-încet, o porționez ca pe-o prăjitură și am grijă să-mi ajungă cât mi mult timp posibil. Și acum, la câteva săptămâni după ce-am terminat romanul lui Cătălin Mihuleac, Deborah, încă mai ciugulesc din firimituri. Un alt efect a fost impulsul (deocamdată înfrânat) de a căuta detalii „reale” despre Deborah Mătăsaru: da, viermișorul ăla care ți se insinuează în creier făcându-te să te întrebi dacă personajul a existat „de-adevăratelea” sau nu. Mă refer, evident, la „viața reală”. Bineînțeles că întrebare în sine este o prostie, de vreme ce există în roman înseamnă că pur și simplu există – în perspectiva mea, nu văd o mare necesitate a unei bariere între real și ficțional. Prin urmare, trăiesc încă sub impresia faptului că am cunoscut-o pe „bolnava incurabilă de Holocaust” care „era prea egoistă să-și împartă patul de suferință cu un alt bolnav de Holocaust” (Cătălin Mihuleac. Deborah, Editura Humanitas, 2019, p. 232).

Abordarea tematicii Holocaustului de către Cătălin Mihuleac este una neconvențională (mă rog, trec peste acele voci care susțin că ar fi chiar ireverențioasă sau chiar pornografică – senzația mea e că, probabil, au citit alt roman, altfel nu-mi explic...). Eram pregătită sufletește (fiind avertizată) să înfrunt așa ceva, doar că n-am avut ocazia: probabil problema de bază aici e faptul că personajele sunt vii, trăiesc, acționează, dau din mâini și din picioare și de aici și ideea de „umor de proastă calitate” și de „pornografie”. Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc – problema e cu totul alta: în loc să fie niște mortăciuni împăiate ficțional (așa cum se pre că s-ar cuveni, după mintea unora), uite că sunt cât se poate de autentice. Și aspectul ăsta, mai ales într-un tablou general despre cum era privit Holocaustul în România cu doar câțiva ani în urmă, e cam enervant, nu-i așa? Cred că nici măcar nu e necesară o analiză literară savantă ca să-ți dai seama că „umorul” este de fapt satiră și parodie, ambele utilizate pentru a sublinia grotescul și absurdul situațiilor în care s-au regăsit evreii în timpul Holocaustului. Și cum România e fix țara aia „tristă, dar plină de humor” (cum zicea Bacovia – și știa el bine ce zicea) cred că, în cazul de față, distanța dintre parodie și ficțiune realistă e foarte subțire. Despre „pornografie” nici nu știu dacă ar mai trebui să vorbesc – probabil că nu, dat fiind că n-am găsit-o pe nicăieri în roman. Pentru senzații tari, aș putea să vă recomand un compendiu de anatomie de unde veți afla, fără umbră de îndoială, că bărbații și femeile – fie ei trecuți prin Holocaust, fie victime sau călăi sau ambele, concomitent – sunt și ei, ca noi toți, dotați cu anumite organe esențiale. Dar să trecem peste... Dacă era vorba cumva de erotismul difuz din roman (de o delicatețe extraordinară) sau de animalitatea anumitor personaje (aspect ce contribuie la portretizarea lor realistă), vă rog să mă anunțați și pe mine.

Nu mă apuc să vă povestesc romanul, urăsc spoilerele ­– dar, de data aceasta, mi-aș permite să recomand alte două cărți care să vă pregătească pentru romanul lui Cătălin Mihuleac (valabil și pentru America de peste pogrom – despre care mă țin tare și nu aduc vorba aici, am de gând să revin într-o altă postare): The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944 de Radu Ioanid, Ivan R. Dee, Chicago, 2000 și The Quality of Witness: A Romanian Diary 1937-1944 de Emil Dorian, Selected and edited by Marguerite Dorian, translated by Mara Soceanu Vamos, introduction by Michael Stanislawski, The Jewish Publication Society of America, Philadelphia, 1982. Prima a apărut și la Polirom, în română, în 2019; jurnalul lui Dorian, din ce îmi amintesc, a apărut la Hasefer, în 1996, cu titlul Jurnal din vremuri de prigoană. V-am dat traducerile în engleză din simplul motiv că eu așa le am și, prin urmare, așa le-am citit.

Ok, să revenim la Deborah.

Narațiunea fragmentată temporal (Anii 1918-1926: Unii scriu istorie, alții o învață; Anii 1927-1941: Gară? Duminică? Bagaj? Transnistria?; Anii 1942-1944: Globalizarea prin ciorap; Anii 1945-1964: Ponoasele și foloasele insomniilor; Anii 1965-2018: Gigolo de conversație) oferă perspective diverse asupra biografiei personajelor, fragmentele temporale completându-se și întrețesându-se între ele, fără a cădea în capcana unui roman istoric. Liniaritatea este una aparentă, în esență având două lumi paralele (cea evreiască și cea românească) și trei personaje centrale (Deborah, Aurelian Leon și profesorul Emilian Diaconescu) care translatează din una în alta, firele epice curgând în paralel, fără a se întâlni însă întotdeauna. Ceea ce, mai mult decât acțiunea în sine, m-a dus cu gândul la Mosaic Man al lui Ronald Sukenick – în fine, lăsând deoparte alcătuirea structurii în sine, am observat și aici provocarea (adresată cititorului) de a construi și reconstrui sensul narațiunii într-un mod de-a dreptul interactiv. Și, la fel ca în romanul lui Sukenick, avem de-a face aici cu o combinație neobișnuită de mecanisme literare. Cartea se întinde pe parcursul unui secol și abordează o varietate de teme, cum ar fi relațiile dintre români și evrei în România interbelică și tragediile Holocaustului. În plus, cum am mai zis, romanul îmbină satira și parodia (nu, nu umorul) cu elemente de literatură erotică (nu de roman pornografic). Dacă într-un roman precum Mosaic Man avem tehnica montajului cinematografic (mânuită de vreo zece ori mai măiestrit decât la Dos Passos, apropo), scopul fiind acela de a amplifica impactul emoțional și de dinamiza perspectiva asupra evenimentelor prezentate (legate și ele, pe de o parte de Holocaust, pe de altă parte de tema abuzului sexual), în romanul lui Mihuleac „mozaicarea” se face prin limbaj și prin imagistica de impact prin care se recreează ceea ce am putea numi „atmosfera interbelică”, „belică” și „postbelică” românească: „Dacă sala ar fi fost supusă unui interviu fulger, nimeni nu și-ar mai fi amintit scopul inițial al adunării – lansarea cărții Românii din Transnistria. Multe exemplare – cu sau fără autograf – zăceau stivuite ca țiglele, îmbibate cu vin și grăsime de friptură ori sarmale; altele mai ghinioniste luaseră contact cu podeaua și implicit cu cizmele invitaților.

Tot pe la ora patru, s-a întâmplat ceva la care nici Ăl de Sus nu se aștepta: de undeva, a răzbătut un huruit care-a zgâlțâit atmosfera, a stins lumina și a izbit farfurii de pahare. Descheiat la prohab, Alexianu a luat poziție de drepţi, în timp ce un colonel pupăcios își căuta pistoletul în platoul cu friptură de miel. Ce se întâmpla? Îi ataca un convoi de tancuri, sau era vorba de un raid aerian?

Repede s-au dumirit că zgomotul nu venea de afară, ci chiar de acolo, din sala de festivități. Mai precis, din stiva de cărți, unde personajele cărții lansate – Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Petru Rareș ori Alexandru Sturza – sforăiau de răzuiau varul de pe pereți. Era clar că amestecul de țuică, vin și patriotism – scurs pe paginile care le consemnau glorioasele fapte – îi îmbibase până la comă alcoolică. Dormeau cu gura căscată, mânjiți de toate alea, cu spadele înfipte în cârnați și cu aurul coroanelor în sos”. (Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 155).

Trecând la tema principală abordate în roman, Holocaustul și efectele sale devastatoare asupra evreilor din România, interesant nu mi se pare nu doar subiectul în sine, neabordat până acum, din ce știu eu, de vreun alt scriitor român contemporan, ci și modul în care Mihuleac utilizează metaistoria pentru a investiga „narațiunea oficială” și reconstruiește evenimentele istorice prin intermediul unor personaje precum Deborah, Aurelian Leon sau Diaconescu, aducând, implicit, în discuție responsabilitatea individuală și colectivă, dar și modul în care istoria poate fi supusă distorsionărilor și manipulării. În acest context, căutarea identității și apartenenţei (detectabilă la toate cele trei personaje menționate) este urmărită, într-un context traumatic, disecată și analizată pentru a se vedea cum aceasta poate influența formarea și definirea identităţii individuale și colective. Lupta interioară nu se dă doar în cazul lui Deborah care se confruntă destul de des cu întrebări complexe privind identitatea sa evreiască și conexiunea cu rădăcinile și tradițiile sale („Deborah – o femeie pentru muzeofili, pentru bibliofili, străină de maculatura amoroasă care tâmpește lumea” [Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 6], ci și în cazul lui Aurelian Leon (care, născut într-un „univers paralel” al anului 1926, la fel ca și personajul feminin, experimentează, de-a lungul istoriei sale personale, o adevărată „ambiguitate rasială”). Putem vorbi de așa ceva chiar și al lui Emilian Diaconescu: „Aici fusese marea lui eroare: pe fiecare jidan îl crezuse ultimul din viața sa. Se vedea însă că neamul acesta era un rezervor nesecat, care jidovea din nou planeta. O jidovea, dar un al doilea Hitler și un al doilea Antonescu nu se vor mai naște cu una, cu două. A fost luat de-acasă cu o Volga, neagră ca toate nopțile anului 1952. Moscovici a fost cel care i-a apăsat șapca de portar, la intrarea în automobil. Cât sadism, să-l aresteze un jidan, pe care-l mai și chema Moscovici! Toate sforile se găseau la discreția jidanilor moscoviți, futu-i America mă-sii de Moscova!” [Cătălin Mihuleac, op. cit., p. 206]).

Am încercat să găsesc un teren comun pe care să pot construi o comparație cu ceva din literatura română. E adevărat, au existat tentative de paralelism în varii recenzii ba cu I.L. Caragiale (pentru construcția personajului Aurelian Leon – nu neg că ar fi posibil, însă mie mi se pare de altă factură), cu Urmuz și chiar cu Ion Băieșu. Pe partea cea mai monetizată, cea a erotismului, mi-au trecut pe lângă ureche nume precum Nicolae Breban sau Dan Alexe. Mă rog, mi-au trecut pe lângă ureche se pare și mi-au ieșit pe cealaltă. Cu un pic de efort se putea face și o trimitere la Punguța cu doi bani, de ce nu? La un brainstorming rapid am tras două cărți (pe lângă cea de-a treia, pe care am și discutat-o un pic, mai sus, Mosaic Man al lui Sukenick): The Nazi and the Barber a lui Edgar Hilsenrath și, paradoxal, Tyll al lui Daniel Kehlmann. Doar așa, ca să punctez, de poftă: legătura cu romanul lui Hilsenrath e, evident, de tematică (Holocaustul), plus explorarea magistrală a complexităţii și ambiguității umane în contextul respectivului regim. Ambele narațiuni intră adânc în zone întunecate ale umanității, punând în discuție conceptul de vină și pe cel de responsabilitate personală. Legătura pe care o fac cu Tyll, în schimb, e la un nivel meta: explorarea trecutului istoric și disecarea miturilor culturale (da, intră aici și stereotipul – cu precizarea că nici la Kehlmann, nici la Mihuleac nu e vorba de vreun defect de scriitură ci, evident, de o disecție a stereotipului în general). Că în unul e vorba de cel de-al Doilea Război Mondial și în celălalt de Războiul de Treizeci de Ani cred că e absolut irelevant, cel puțin în ceea ce mă privește – în esență este vorba de exploatarea magistrală a unor aspecte mitice și simbolice ale istoriei, cu scopul de a aduce în discuție teme universale despre rezistență, identitate și umanitate.

Patru romane pe care le iubesc, pe care le-aș reciti oricând, de oricâte ori îmi cad în mână – asta ca să nu mai vorbesc de faptul că, în sfârșit (!) pot să spun asta despre un roman al unui scriitor român. Roman care poate sta pe același raft cu celelalte, intrând (fără niciun fel de rezerve, în opinia mea) în marea familie a literaturii universale contemporane.

Despre romanul meu „Arborele de crocodili”. Interviu cu mine însămi. Partea a III-a

 

Am revenit la roman deși, după atâtea evenimente, parcă am simțit nevoia să iau și o mică pauză. Între timp s-au mai adunat și alte întrebări, doar că eu mi le-am notat pe undeva și evident că nu știu prin ce agendă sau carnețel se găsesc în momentul de față.... Așa sunt eu, pun totul bine și-l găsesc la sfântu-așteaptă...
Întrebarea numărul 3 e și cea mai tehnică, plus că a revenit extrem de des, cred că toată lumea m-a întrebat (asta după ce a văzut romanul tipărit): De ce nu l-ai publicat în două/ mai multe volume? Pentru cei care încă nu știu despre ce este vorba, romanul are 716 pagini.
Gestual, pentru cine avea cartea în mână, asta s-a tradus printr-o „cântărire” apreciativă a produsului, cu mișcări de jos în sus. Adică „băi, dar ăsta chiar cântărește ceva”. Îmi place chestia asta, îmi dă sentimentul de pepene bine copt.
Sfat: dacă ar trebui să dau un sfat femeilor, nu mi-aș face probleme - se știe că orice lucru, oricât de mare, încape în orice poșetă, fie ea cât de mică. Cartea în sine, ca obiect, odată introdusă în geantă poate fi folosită și pe post de port-document sau pe post de portofel. Suportă pe lângă ea rujuri, chei, hârtiuțe, bomboane, gumă de mestecat, elastice de păr, monezi, pungi pentru treaba mare a câinelui, agende, sandale de schimb, șosete, pixuri, flacoane de parfum, folii de medicamente, bonuri de la supermarket și ce mai aveți voi pe-acolo. Eu am găsit odată o felie de pizza mumificată, învelită în staniol... În schimb, dacă ar trebui să dau un sfat bărbaților, e mai greu: ori sunteți șmecheri și băgați cartea în poșeta soției/ prietenei/ surorii etc. ori o țineți la subraț. Asta e, alte soluții n-am...
Răspunsul meu (ăla neoficial): Cred că v-am mai povestit eu când am sărbătorit regăsirea tuturor volumelor din În căutarea timpului pierdut, nu? Dar nu v-am zis și cât a durat. Ei, nenorocirile alea mici din BPT au reușit să-mi eludeze simțul ordinii și au nimerit prin diverse cutii. Cutii pline cu alte cărți. Aproape fiecare volum în altă cutie. Pe care eu scrisesem, la timpul potrivit, „de dus acasă - urgent” - așa că dragul meu soț mi-a adus cam două cutii pe an. Când pescuiam câte-un Proust de-acolo, ziceai că am câștigat la Loto. Primul volum a fost și ultimul pe care l-am recuperat (că așa e logic). Și asta se întâmplă cam cu fiecare carte care e în două sau mai multe volume. Când am găsit Maestrul și Margareta cu cele două volume așezate unul lângă altul m-am pus imediat pe recitit ca nu cumva să se separe și să nu mai dau de ele. Romanul lui Bulgakov are un statut special pentru mine: e acea carte pe care am impresia că nu am citit-o deși cred că sunt (și nu exagerez) la a patra recitire. Cazurile în care volumele multiple se reunesc sunt cazuri fericite. În preajma Revoluției a lui C. Stere credeți că a reușit să revină vreodată la setul complet? Sau Războiul micului Tristan al lui Mircea Gesticone, care e volumul I din seria ce se continuă cu Vest? Au dispărut fără urmă, de parcă le-ar fi înghițit pământul. Și exemplele de cărți lipsite tragic de frați și surori pot continua. Pe de altă parte, când văd, de exemplu, Harmonia caelestis a lui Péter Esterházy (808 pagini) simt că aș putea să-mi construiesc o casă cu câteva sute de exemplare. Sau Operele complete ale lui Maiakovski - pe astea le poți folosi și pe post de arme; dacă intră careva în casă și-i dau un volum din ăla în cap l-am terminat definitiv. Uite, Magicianul lui Fowles știu întotdeauna unde e, îl văd de departe pe raft. Ce m-aș fi făcut eu dacă era în două volume?
Și răspunsul oficial: Acum fără glumă, gata, trec la lucruri serioase. Romanul în sine are o structură labirintică, prin urmare ar fi complet nepotrivit să ieși din narațiune, să spui stop când ai terminat primul volum și să te apuci mai încolo de al doilea. Este alcătuit dintr-o rețea de povești, de personaje și de evenimente care, unele fără altele, nu ar avea sens să existe. Imaginați-vă un labirint fizic în care, după ce intrați și vă învârtiți de vă ies ochii din cap ca să găsiți ieșirea, vă opriți la un moment dat și spuneți: Băi, ia stai așa, unde naiba e volumul doi? Aoleu, l-am lăsat afară, pe măsuță, și mi-am uitat și pachetul de țigări/ cheile de la casă/ hârtia igienică sau ce-o mai fi necesar pe-acolo. Am uitat ghemul de lână! Și instrucțiunile de folosire erau în volumul al doilea... Nu vei simți tu oare confuzie și frustrare când vei vedea că, după ce că nu ai schema problemei, nici lână de-un fular pentru Minotaur nu ai? Nu e mai bine să te simți satisfăcut și împlinit cu o cărămidă de volum? Pe care, la o adică, îl poți folosi pe post de cărămidă: te urci pe el și te uiți peste gard și de-acolo țuști, ajungi direct afară...
Ca de obicei îmi însoțesc delirul cu un fragment ilustrativ din roman. Enjoy!
„Într-o situație din asta absurdă se mai găsise o singură dată în viață, când era încă foarte mic și nu apucase să învețe decât foarte puține lucruri, mai ales că avea o mulțime de frați și surori, iar timpul părinților era limitat. Îi auzise pe oameni vorbind de „cei 7 ani de-acasă” și i se păruse cel mai amuzant lucru de pe fața pământului, chit că nu avea el o idee prea clară despre cât fac exact șapte ani, dar știa că era mult timp, atât de mult încât puteai să mori otrăvit de mii de ori, să te calce mașina sau să-ți dea unul cu cărămida în cap. Mai ales despre mașini nu știa mare lucru, dar știa despre piețe – acolo era mâncare multă și bună și te puteai descurca fără degustător. Îi plăceau fructele, lângă locul unde se născuse era un dud și se înfrupta din boabele alea dulci până i se întindea pielea roz de pe burtă ca o tobă. Fructe simțise și-atunci, dar multe, tare multe, toate parfumate într-un curcubeu de mirosuri pe care nu-l mai experimentase până în momentul ăla și se lăsase dus de-a rostogolul până la fundul sacoșei, îmbrățișând portocalele reci și zgrunțuroase și frecându-și drăgăstos botul de puful piersicilor și așa adormise, îmbăiat de mirosuri minunate. Și nici n-ar fi ieșit de acolo atunci când se trezise din somn dacă nu i s-ar fi părut lui că glasurile de afară erau altele, și parfumurile la fel, și că totul se mișca haotic, împingându-l și boțindu-l în toate direcțiile. Ieșise doar să vadă ce este, și se cățărase un pic mai sus, atâta tot, își agățase și ghearele în stofa moale, fucsia, și înjură în gând, când auzi un strigăt de groază: „Șobolanul! E un șobolan în autobuz! Prindeți șo-bo-la-nul!!!”. Și-ar fi vrut să se întoarcă și el să vadă la cine strigau toți nebunii ăia, doar că o palmă mare și grea îl trimise direct la podea, era amețit, dar nu atât de tare încât să nu fie conștient că erau tălpi peste tot, mai mari și mai mici, care se repezeau, apăsat și răutăcios, să-l prindă sub ele. Alergase în sus și-n jos fără oprire, fără suflare aproape, urmărit de strigătele infernale care, în esență, îndemnau la omorârea lui, la strivirea corpului, deși era clar că nu numai cu ăla aveau ei treabă, l-ar fi făcut praf cu totul dacă ar fi putut. Și atunci se întâmplase miracolul: o hurducătură bruscă și toată mișcarea aia încremeni – pentru o bună bucată de timp chiar și după aceea fu convins că a murit – și o mare fereastră se deschise, simțea mirosul de afară, de aer, de gunoaie, de ce i-ar mai fi trecut lui prin cap, și dintr-un salt ajunse acolo, nu fără a auzi în urma lui „fir-ar al dracului de șobolan șmecher, a scăpat, ia uite la el, a coborât în stație!”. Fugi din răsputeri, fără să se oprească, cu ochii injectați, ghidându-se doar după mirosuri, până ajunse acasă. Doar atunci putu să răsufle în sfârșit ușurat și să se întrebe ce-or fi vrut să zică ăia cu „stația”. Dar niciun alt șobolan nu știa, nici măcar cei mai bătrâni, așa că după un timp încetă să mai pună întrebări idioate, preferând să se concentreze pe lucrurile utile pe care le avea de învățat. Deși de uitat nu uitase niciodată întâmplarea asta și, în momente cum erau acestea, experiența în cauză îi revenea în minte. De asemenea, se mai întâmpla să se gândească și cum ar fi fost să iasă din cușca aia la un moment dat, așa, cu totul întâmplător, și să-i omoare pe toți, mușcându-i de beregată, eventual în timp ce dormeau –, dar asta era o cu totul altă poveste. Însă nu se putea abține, pur și simplu nu putea să nu lege gândurile astea, cu totul fugare și frivole, e adevărat, de fereastra aia care (și nimeni n-ar fi putut să-l acuze de asta) îi stătea în fața ochilor ca o provocare; nu putea, nu avea dreptul să vadă altceva și, chiar și atunci când se încolăcise, într-o tentativă de somn forțat și inutil, cu fața spre peretele opus, în spatele ochilor strânși, îndesați acolo ca două bile lucioase, stăruia imaginea acelei ferestre. Câteodată era deschisă, alteori închisă sau cu draperiile trase, dar tot acolo se chema că este. Încercase să pună pe picioare și o teorie privind acest aspect, însă nu se concretizase nimic. Și poate tocmai din acest motiv, atunci când Boian îl luase, cu tot cu cușcă și-l dusese în grădină, deschizând portița cu maximă simplitate, avu sentimentul că fusese exilat sau, și mai rău, deportat: nu era libertatea firească pe care el o așteptase, febril, atâtea zile și nopți, nu se împlinise frumos, ritualic, cu trecerea prin fereastră, ci de-a dreptul meschin. Mai lipsise să-l scuipe și să-i dea și-un șut în cur și-ar fi avut tabloul complet. Oricum, chiar și așa, plecase. „Ce-i în mână, nu-i minciună”, se gândise el. După care n-avea decât să mai vadă ce și cum. Și încă de la primul pas făcut la baza zidului, trecând pe lângă plantele alea cu miros ciudat, știu, instinctiv, că i se dăduse drumul în labirint. Nu îndrăznise să treacă de zid, mișcarea aia trebuia încă gândită, avea nevoie de un plan. Își permisese totuși să se oprească pe coama zidului ca să-și netezească blana, lingând-o cu furie și rășchirându-și ghearele în încercarea, oarecum zadarnică, de a căpăta un aspect cât de cât normal. Deci acesta era labirintul. Încă nu-i venea să creadă, i se păruse întotdeauna o poveste bună de păcălit hamsteri sau alte rozătoare, dar știa foarte bine că oricât ar fi încercat să analizeze situația, să facă o expertiză, n-avea să-i folosească la nimic. Îl auzi pe Boian de undeva, cam de departe, îndemnându-l: „hai, du-te... ce mai aștepți?... ești liber”, și îmboldirea asta din spate, cu de-a sila, îl făcu să se simtă și mai murdar. Se așeză mai comod și se linse tacticos, mișcând din mustăți. Din nefericire pentru el, n-avea nici cea mai mică intenție să-i facă pe plac, îl folosise și uite, acum îl azvârlea cât colo, ca pe-o jucărie stricată... O să plece, cu siguranță o să plece – și încercă să se uite în ochii lui, chiar și așa, peste umăr, dezechilibrându-se –, dar nu trebuia să uite că deja știa pe unde era intrarea. Și poate, dacă o să aibă chef, o să se întoarcă. Știa la fel de bine că ceea ce gândea nu era neapărat adevărat, dar suportase prea multe. Poate că ar fi fost bine ca, măcar pentru un timp, să rămână acolo, pe zid. Văzuse șopârle, multe, mature, adulți și, prin crăpături, zeci și sute de progenituri, fiii și fiicele acestora. Și nu păreau să se teamă de el – încă nu, poate pentru că nimeni nu le mâncase până atunci. Dar acum nu-i era foame, ceea ce pentru un șobolan nu era chiar cea mai naturală chestie. Se întrebă, oarecum rușinat, dacă îi era oare teamă ca nu cumva să se piardă dacă ar fi plecat de acolo. Pe de altă parte situația începea să-i procure o oarecare plăcere și să-i ațâțe curiozitatea. Se hotărî să mai aștepte totuși, era un cordon ombilical ce nu se desprinsese chiar complet deși era extrem de hotărât ca să-l muște, să-l muște rău de tot dacă doar i-ar fi trecut prin cap să pună mâna pe el. Se întoarse să verifice cum mai era situația în grădină și constată, cu stupoare, că Boian plecase. Era singur. Se bucură pe moment, dar doar puțin – avea ochiul format, e adevărat însă că de la atâta stat în cușcă nu era absolut sigur că nu i se blocaseră simțurile. Că nu-i crescuse o peliculă pe ochi, ca la găini, care să-l împiedice să încerce să supraviețuiască așa cum se cuvine. Stătu acolo, lipit de cărămizi de nici măcar vârful cozii nu i se vedea de nicio parte a zidului. Cine ar fi privit de jos ar fi putut jura cu mâna pe inimă că plecase de mult. Se bucură de soarele dimineții care-i încălzea blana umedă și-i dezmorțea ghearele puternice, se perpeli sub soarele înșelător al amiezii, topit de căldura aia precoce, neașteptată, pentru a trece mai apoi în boarea ușoară a după amiezii și în răcoarea răzlețită cu stele a nopții. Doar atunci își permise luxul de a se ridica și a se întinde din toate mădularele, cu articulațiile uscate de atâta așteptare trosnind ca niște crenguțe sub pași. Înțelesese ceva, nu stătuse degeaba tot timpul ăla: că drumul lui prin labirint nu începea acolo, nici n-avea cum, ar fi fost o greșeală majoră să gândească așa. Se scărpină pe îndelete cu una din labele din spate în ureche, după care o mirosi tacticos. Ronțăi și vreo doi gândaci din ăia negri, avea nevoie de câteva îmbucături ca să prindă puteri. Merita să se trateze bine după tot ce îndurase. Și apoi, ca la auzul unui cuvânt magic, sări în grădină, splendid, agil, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Intră în casă fără să facă vreun efort, cunoștea drumul din instinct. Era pregătit pentru călătorie, nu avea dubii în privința asta, dar totul trebuia făcut așa cum se cădea să fie făcut, fără să fie confuz sau frustrat”. (Cristina Deutsch. Arborele de crocodili, Ed. Eikon, 2023, p. 477-480).

Cum a fost la Bookfest: prăzi și dileme

Mi-a luat ceva timp să-mi fac fotografia cu prada de la Bookfest, la care am adăugat și rezultatele vânătorii de dinaintea târgului - nu că aș fi dorit ei să mă laud cu mai multe decât mi-am luat și primit ci, mai degrabă, bucuroasă fiind că am găsit un loc pentru ele, m-am gândit că nu mai e cazul să stric armonia. Fotografia în sine a implicat un efort deosebit; cam o jumătate de oră a durat să mut diverse chestii prin alte părți ca să obțin un loc de 30 de centimetri. A fost necesar să șterg și praful și, cu ocazia acestei operațiuni, o parte din cot a rămas înfiptă în colțul biroului. Cu ocazia asta mi-am dat seama și unde pusesem toate volumele din Proust pe care le căutam de câteva săptămâni, așa că mi-a mai luat ceva timp să le duc în față și să poziționez altele pe rândul trei, cărți pe care le voi căuta la un moment dat și, evident, nu voi avea nicio șansă să le găsesc. Asta e partea bună în combinația exces de bibliotecă + dezordine, de fiecare dată când te-apuci să sapi: e practic același lucru cu mersul la un târg de carte. Dai peste niște chestii pe care ai putea jura că nu le-ai văzut în viața ta (și de care aveai neapărată nevoie - ce să vezi... - fix în momentul ăla). La Bookfest jur că m-am abținut cât de bine am putut eu; au fost ani când m-am sustras de la vizite de genul acesta, dăunătoare pentru buget și, aș fi adăugat, pentru spațiul locativ - dar ăla e mâncat de mult (pe lângă obsesia cărților, eu o mai am și pe cea cu vintage-ul care ocupă un spațiu enorm... E totuși salutar că nu colecționez tractoare). Sunt genul de persoană care ar lua toate cărțile acasă - după aia îmi aleg eu ce-mi place... Prin anii ’90 cât puteam eu să car (și cât mă ducea buzunarul), atâtea luam. Și atunci (ca și acum) se uita lumea la mine în troleu/ tramvai suspicioasă - bănuiesc că aveam și o față de psihopată, dar aste e deja altă discuție (adică nu că ar fi neapărat un subiect de discuție, aia e fața mea obișnuită, de zi cu zi). În fine, am avut, de data aceasta, două mari probleme: una a fost lansarea mea (despre care, momentan, nu mai vorbesc, m-am plictisit) care a implicat mișcarea în zig-zag prin târg fără să reușesc să mă concentrez pe vânătoarea în sine. A doua a fost faptul că, ajunsă duminică din nou la Bookfest, mi-am dat seama că mi-am uitat tableta acasă. Tableta fiind cea de-a doua bibliotecă, aia ambulantă, pe care o pot căra pretutindeni și unde (miracol!) sunt toate în ordine, pe categorii, alfabetic, ceva ce nici în visele mele cele mai frumoase despre ordine și disciplină nu exista. Singura problemă e că dacă în cazul bibliotecii fizice nu ai pretenții să fii la curent cu ce ai și ce nu ai (nu, poți să faci tu toate listele din lume, așa ceva nu se va întâmpla...), cu tableta ar trebui să cam știi. Asta dacă o ai în față, evident... Așa că am stat și-am cugetat la Olga Tokarczuk, dacă am Cărțile lui Iacob sau nu, m-am învârtit, m-am dus și-am mai fumat o țigară, am ajuns la concluzia că nu fuge nicăieri cartea - acasă, surpriză, o am sun formă de ebook, în engleză, încă de la sfârșitul lui 2022. Așa că a intrat pe lista de urgențe literare... În schimb, Cele șapte luni ale lui Maali Almeida eram sigură că o am și...pauză, visasem cai verzi pe pereți. Între timp am remediat problema, pot să dorm liniștită.

Târgul în sine, ca eveniment, mi-a plăcut - spațiu generos, poți să respiri, să te uiți în voie; în plus, am descoperit că se ajunge mai ușor cu tramvaiul decât cu mașina (din Drumul Taberei până la Romexpo vineri după amiază este un veritabil coșmar, cred că am fumat vreo patru țigări până acolo...). Am nimerit pe la lansări de care nu știam, am ratat altele de care, zburdând din floare-n floare, am uitat... N-ar fi fost rău să țină ceva mai mult, nu doar cinci zile. Să mă învârt eu pe-acolo ca o muscă fără cap, până cad lată...

Acum stau cu un coș burdușit de diverse (că na, am și ditamai biblioteca, plus aproape o mie de ebook-uri - dar nu, nu mă satur niciodată) pe Elefant și mă întreb dacă să dau click sau nu... Mai scot una, mai adaug alta, mai fac o socoteală dacă mai mănânc ceva în următoarele săptămâni (problema e relativă, că tot mai am de gând să slăbesc...), chestia e că am mai chitit pe raft vreo 20 de centimetri unde aș mai putea caza alte câteva... Probabil că la un moment dat o să mă găsiți îngropată pe sub vreun morman de cărți și haine și c-o poșetă-n cap...

P.S. Vaza aia era așa, de decor... a zburat în culise în secunda doi, imediat după shooting...

Despre romanul meu „Arborele de crocodili”. Interviu cu mine însămi. Partea a II-a

Astăzi voi vorbi tot despre romanul meu, „Arborele de crocodili” – rămăsese să trec la cea de-a doua întrebare. Prin urmare, revin la pseudo/auto-interviul în cauză, dat fiind că tot am chef să stau de vorbă cu mine (și mai puțin cu cei din jurul meu). Până în momentul de față s-au strâns cam 7-8 întrebări (mă rog, unele se repetă...) – dar sunt încă deschisă la propuneri și sugestii.
Întrebarea numărul 2: Ei, ok, și cum te-ai apucat să-l scrii? Și cum de ți-au ieșit 700 de pagini? (tot voci multiple, atât față în față, cât și pe mail). Și de ce l-ai publicat tocmai acum (a se înțelege, la aproape 47 de ani – scuze, m-am oprit un moment ca să calculez, nu sunt niciodată sigură câți ani am exact).
Traducerea întrebării în limbaj jurnalistic: Cum ai abordat procesul de scriere al romanului?
Răspuns oficial la cea de-a doua întrebare: Am lucrat la roman timp de câțiva ani și am abordat procesul de scriere ca pe o călătorie interioară în care am explorat personajele și evenimentele în profunzime. Am încercat să-mi creez propriul ritm de lucru și să mă las absorbită de lumea pe care am creat-o.
Răspuns neoficial la cea de-a doua întrebare: Nu știu dacă m-ați auzit cum chițăiam de râs în culise. Deși ceea ce am spus mai sus este sută la sută adevărat. Doar că lucrurile sunt ceva mai complicate (pe de o parte) și ceva mai puțin tehnice (pe de alta). De apucat m-am apucat așa: Mai întâi a apărut caietul. Un caiet din ăla studențesc, cu o copertă albastră și cu prindere în partea de sus, gen notes. Aici trebuie să deviez un pic și să vă anunț (da, râdeți...) că eu sunt de modă veche: mai întâi scriu pe caiet/ agendă/ foi și abia în a doua etapă, când pot să îmbin capacitatea de a tăia din text cu cea de a păstra ceea ce e just, trec la computer. În plus, fiecare scriere are „suportul” ei. Caietul ăsta, căruia îi zburau, după nu foarte mult timp, foile era pentru „Arborele de crocodili”. În sensul că trebuia să fie exact ăla și nu altul. Aveam în el, la început, nu știu ce însemnări pentru o chestie de literatură comparată; am jumulit foile, le-am îndesat pe undeva, și acum, când am iar nevoie de ele, nu le mai găsesc. Da, știu, sună ciudat... Ca să fie clar: pentru următorul roman am un set de trei caiete, tot studențești, coperțile sunt cu prisme roșii și albastre. Sunt de matematică și asta chiar mă preocupă. Mii de purici împrăștiați pe pagină– cu greu îi dresezi. Când trebuie să introduci pe computer te întrebi ce naiba ai scris acolo. Mai există, de exemplu, un alt set de caiete portocalii, foarte atrăgător, despre care nu știu încă nimic – nici titlu, nici subiect, sunt doar pagini liniate și atât. Bun. Prin urmare am luat caietul și m-am apucat de scris. Despre pix nu vă mai dau detalii, ăla e irelevant. Înainte scriam cu stiloul. Nu mai am niciunul, mi le-au furat la un moment dat – până la urmă eu m-am bucurat, așa am scăpat de chin. Revenind la „Arborele de crocodili” - aveam perioade în care uitam complet de text (cea mai lungă a fost de vreo doi ani), altele în care scriam ca turbata. Scriam (în gând) și în somn. Nu, nu a existat un plan, nu am făcut scheme, defalcări pe capitole. Mă așezam să scriu ca după dictare. De parcă cineva mi-ar fi șușotit în ureche. Probabil acesta este și motivul pentru care a ieșit atât de lung – deși au fost scene, capitole pe care le-am scurtat, le-am regândit ulterior. Ar fi putut fi mult mai scurt? Nu, nu cred. Sper doar că următoarele personaje vor fi mai puțin vorbărețe... De ce m-am apucat să-l public tocmai acum? Păi... de ce nu? Glumesc, nu, asta e abordare de puștancă de 20 de ani. Nu e primul roman scris. E doar primul roman pe care am considerat că e în regulă să îl public, că merită să ajungă și la alți cititori. Probabil e vorba aici de o deformație profesională – dat fiind că specializarea mea e literatura comparată și dat fiind că citesc cât de mult pot. Pur și simplu nu am considerat că ceea ce am scris până în acest momentan fi fost bun de publicat. Din fericire (sau din nefericire?) am capacitatea de a mă detașa de text, chiar dacă e al meu. Că e bun, pot să vi-o garantez. Dar cât de interesant/ mirobolant/ nemaivăzut/ nemaipomenit e textul rămâne să decideți voi. Sper doar că aveți chef de citit.
Apropo, ca și data trecută, voi oferi aici un fragment „ilustrativ” din roman. Enjoy!
„Aurel se uită la el cam mirat, în timp ce nevastă-sa chicotea.
— Nu cumva asta-i ca povestea cu icnerul, măi Bebe?, și-i făcu cu ochiul.
Boian se înroși, dar era hotărât să rămână ferm pe poziții.
— Adică stai... ce poveste?, întrebă Sisou curios.
— Cu icnerul, îi răspunse Aurel, iar celălalt dădu din umeri și strânse
din buze semn că, deși i se spusese de două ori, tot nu înțelesese despre
ce era vorba.
Boian era impasibil, prin urmare Aurel se gândi să continue.
— Păi mai ții tu minte când eram noi mici, pe vremea lui Ceaușescu?
Sisou dădu din cap afirmativ, semn că da, își amintea.
— Eram eu acasă la el, la București, într-o vacanță cred... Și când se lua lumina, seara, jucam Fazan, eu cu Bebe, și cu maică-sa și cu taică-su... și lui ăsta nu-i plăcea să piardă... întotdeauna se ambala... cred că aveam vreo zece, unsprezece ani... așa... și la un moment dat scoate ăsta un cuvânt din el... de unde, nu știu, nu mă întrebați.
Se opri un pic, ca să bea o dușcă de bere, se șterse la gură cu dosul palmei și continuă:
— Așa, ce spuneam? Și se încurcă Bebe, și ce să facă... ce să facă... zice „ICNER”. Și noi toți nu, hai mă că glumești, ce e aia icner? Și el nu, că există, că a găsit cuvântul ăla într-o poveste; și maică-sa, și taică-su încercau să-l convingă că nu există așa ceva – că doar ăia erau oameni citiți, nu ca noi, niște copii... Și Bebe, nimic; că știe el de icner, că e bun cuvântul și că a câștigat. Da' taică-su, șmecher, îi zice: «păi bine măi Bebe, uite, eu te cred. Că știu că tu nu minți» – asta cu minciuna e altă poveste, vi-o spun eu mai încolo. Deci, zice omul, «știu eu că nu minți. Ia învață-ne și pe noi ce e ăla un icner. E o stare, așa, sau e un obiect?». Și Bebe, de colo: «Nuu» – zice –, «e un obiect, dar ceva mai complicat. E ca o unealtă agricolă, care se folosea pe vremuri, nu acum. Adică e un cuvânt care era, nu mai este acum.» Și taică-su: «adică e un arhaism. Nu se mai folosește, nu că nu există. » «Nuuu», zice Boian, «Nu mai există și gata. S-a anulat de peste tot». Și ne uitam unii la alții, eu i-aș fi dat un capac în cap dacă era după mine, că eu nu citeam povești și d-astea, mie îmi plăcea fotbalul în curtea școlii – da' erau părinții lui acolo și nu puteam. Și dacă ei credeau în icnerul ăsta, ce puteam eu să fac? Pierdeam la joc și gata, asta era, că nu mă făcea pe mine un cuvânt în plus sau în minus. Nu vă zic că a așteptat taică-su să dea ăștia drumul la lumină și-a-nceput să scoată din rafturi toate dicționarele care-i cădeau în mână. Și vine taică-su cu vraful de dicționare, că aveau o bibliotecă mare, aveau ei de toate, și se pune ăla pe căutat, și ia-l de unde nu-i, nu era niciun icner pe nicăieri. Și taică-su, de colo: «măi Bebe, da' eu știam că tu nu minți. Uite, vezi, nu există nicăieri cuvântul ăsta de care zici tu. L-ai inventat și gata, hai, recunoaște». Erau și ăia încăpățânați, ce căcat le păsa că inventase ăsta micu' un cuvânt? Și... ia uitați-vă la el, exact mutra asta o avea și atunci – și toți ochii se îndreptară pe Boian care stătea extrem de liniștit, cu țigara între două degete –, și zice el: «Ba există. V-am spus, e un instrument agricol. Dacă nu e în dicționar, nu e problema mea».
— Și taică-su s-a dus și după dicționarul ăla francez, cum îi zice...
— Larousse, îi replică Boian, fără să i se miște niciun mușchi pe față.
— Exact, așa, cum zici tu. Și ce să vezi? Nici acolo nu era!, și mai trase un gât de bere.
— Și? – întrebă curios Sisou.
— Și ce? Nimic. A ținut-o langa pe-a lui toată seara cu icnerul ăsta, de parcă noi eram tâmpiți și nu știam că anumite cuvinte există și altele nu.” (Cristina Deutsch. Arborele de crocodili, Ed. Eikon, 2023, p. 319-321).
 

Despre romanul meu „Arborele de crocodili”. Interviu cu mine însămi. Partea I

 Am tot stat eu și m-am gândit, m-am sucit la ideea că ar trebui să încep să scriu ceva despre roman, dat fiind că este deja la tipar și se poate face precomandă pe site-ul editurii Eikon. Cea mai grea alegere a fost să stabilesc despre ce ar fi mai important să scriu: despre cum mi-a venit ideea Arborelui de crocodili? Despre „procesul de creație” în sine? Despre personaje? Am primit întrebări varii și pe facebook, și pe mail și prin viu grai. Și mi-a dat mie prin cap că cea mai bună soluție ar fi, măcar în această primă fază, să le adun și să răspund la ele așa cum aș face într-un interviu.
Cum întrebările sunt multe (și cum mie îmi place de mor să mă lungesc) o să îl împart în episoade, câte o întrebare în fiecare postare. Dacă vă place ideea și dacă aveți de întrebat și altele, vă aștept cu mesaje în comentarii/ pe facebook/ pe mail, fiecare după putință și după dorință/
Întrebarea numărul 1 (voci multiple, față în față cu autoarea): Ce e aia „Arborele de crocodili?”.
Traducerea întrebării în limbaj jurnalistic: Cum ai ales titlul «Arborele de crocodili»?
Notă: am decis să ne tutuim, eu și cu mine, încă n-am ajuns să mă adresez propriei persoane cu „dumneavoastră” (deși nu e o idee tocmai rea...).
Răspuns la întrebarea numărul 1 (răspuns oficial): : Titlul a venit ca un impuls creativ în timpul procesului de scriere. Am vrut să evoc o imagine puternică și neașteptată, care să surprindă cititorii și să le instige curiozitatea. De asemenea, ideea de crocodili face referire la învățarea dură a lecțiilor vieții și la adaptarea la mediul înconjurător, ceea ce se potrivește perfect cu tema romanului.
Răspuns neoficial la prima întrebare: Într-o noapte, cu ceva ani în urmă, cred că era prin 2012 dacă nu mă înşeală memoria (dar mi-e prea lene să scot acum manuscrisul ca să verific...) l-am visat pe individul ăsta chelios care mă lua la rost: „Auzi, dar tu când ai de gând să te-apuci și să scrii?” „Să scriu ce, cine dracu’ ești, nu vezi că dorm?!” „Cum adică ce să scrii? Să scrii despre mine!” „Și cine ești tu, băi?”, m-am răstit eu la el. „Cum adică? Eu sunt Bebe. Bebe Boian. Și vezi să nu te pună naiba să schimbi titlul. Se numește «Arborele de crocodili», ai înțeles? Și așa rămâne!”. Câteva zile am uitat de el, dar era insistent individul. Mi-am tot stors creierii să-mi dau seama de unde-l cunosc, însă habar n-aveam cine e, nici măcar nu semăna vag cu cineva. Asta așa, pe scurt, că până să-l mai întreb eu ceva, a șters-o. Eu îmi cam iau visele în serios. Prin urmare, vrând-nevrând, am lăsat baltă alte chestii și m-am apucat de „Arborele de crocodili”. Sinceră să fiu habar n-aveam la început ce era cu titlul, nu știam ce reprezenta ­ și cred că m-am lămurit abia când romanul a început să prindă formă. Este, evident, o metaforă pe care aș putea-o explica foarte bine într-o imagine în mișcare – și asta a fost una din chestiile care m-au măcinat, că nu există coperți de carte cu imagini în mișcare: crocodilul acela pe care îl vedeți voi pe copertă ar fi trebuit să clămpănească din bot din când în când. Coroana arborelui ar fi trebuit să se miște atunci când bate vântul, iar peisajul din spate să fie în continuă schimbare. Dar povestea coperții e altceva, voi reveni la ea la momentul potrivit. Cu toții putem fi, la un anumit moment, crocodili hăpăitori sau victime sfârtecate, culcușiți în interiorul arborelui nostru personal. Se întâmplă (e adevărat, mai rar, să fim chiar toate trei în același timp). Crocodilii se mișcă, fac clap-clap din dințișori, se preling lipăind din lăbuțe prin seva arborelui, sus, cât mai sus, vor să iasă de acolo și să te apuce de picioare. Și totuși, în același timp, bietul crocodil e împins jos, tot mai jos, coada i se înfige în pământ ca o rădăcină, ar vrea să iasă, bate din fălci a disperare, dar cineva, de sus, îl împinge fără milă. E doar o chestiune de perspectivă, nu-i așa?
Ilustrez cu un citat și, dacă aveți comentarii/ sugestii/ întrebări vă aștept în comentarii/ pe mail/ pe facebook, pe unde doriți voi și pe unde puteți.
Fragment din romanul Arborele de crocodili.
„Vântură cu palma, într-o doară, pozele de pe pat și găsi imediat ceea ce căutase, părea că fusese de la bun început acolo doar că el nu o văzuse, poate din cauză că și-o amintise cu totul altfel. Nu era pătrată, ci rotundă, decupată de o mână nu foarte abilă și lipită apoi pe un carton îngălbenit, subțire. Fu tentat totuși să se întrebe de ce nu-i atrăsese atenția; dar învățase, din experiență, că lucrurile din fața ochilor le vedem cu cea mai mare greutate. Strânse totul, puse cutia la loc, cu grijă, și-și luă prada cu el în bucătărie. Acolo, pe mușamaua de plastic de pe masă, bine spălată, lucrurile se prezentau mult mai clar. Își sprijini capul în mâini întrebându-se, retoric, cum de-i venise idiotului ăluia de Modreanu să-l acuze că falsificase orarul. Bine, nici măcar nu înțe-legea foarte bine ce ar fi vrut să spună tâmpitul cu asta. Recunoștea că era dezordonat, doar i-o spusese și bunică-su de atâtea ori, și rătăcea des foaia aia, se strecura, nu se știe cum, ba în spatele unor cărți, ba ajungea între foile unui caiet. Ba chiar o dată îl găsise ascuns sub covor – și asta după o săptămână de căutări. Dacă ar fi fost după el, nici nu s-ar mai fi dus să îi ceară socoteală lui Modreanu – entuziasmul, agitația lui inițială, după ce vorbiseră la telefon, chiar fusese una autentică; dar acum, doar simplul fapt că era nevoie să iasă din casă pentru așa ceva îl indispunea. Își permisese să-l ia peste picior pe bunică-su, asta îl deranja cel mai mult, că nu avusese o replică devastatoare în acel moment. Auzi, urechile lui Flax... când era mai mic se chinuise câteva zile să inventeze un sistem să le facă să stea la locul lor, le lipise cu bucăți mari de scotch, furat dintr-un sertar dar, în ciuda grijii cu care lucrase, rezultatul chiar nu fusese pe măsura așteptărilor. Scotch-ul se lipise de păr pe alocuri, pierzându-și din vigoare și, doar după douăzeci de minute, nici măcar o jumătate de oră, strânsoarea începea să slăbească, lăsând urechile să se arcuiască sub forma bizară a unor cornulețe. La un moment dat se gândise chiar să le taie, nu se decisese însă cu ce ar fi fost mai bine, cu foarfeca mare, de croitorie, cu forfecuța de unghii sau cu lama de ras a lui bunică-su. Nu le-ar fi tăiat chiar de tot, doar le-ar fi ajustat așa, pe margini, le-ar fi dat un fason... Dar îi era teamă de durere, peste asta nu putuse să treacă, chiar se ciupise cu unghiile de marginea lor ca să vadă cum ar fi fost la o adică și, și așa, îi dăduseră lacrimile... În ultimul an schimbase însă placa; îi ceruse lui bunică-su să-l ducă la frizer și să-l tundă scurt, regulamentar. Scăfârlia creață, ca o blăniță de caniș, arăta chiar bine, iar unii profesori își treceau mâna peste creștetul lui, murmurând: „bravo, elev, așa te vreau!”. Era regulamentar; prin urmare și urechile ar fi trebuit să fie. Două foi de varză atârnate pe lângă cap. „Dumbo! Bă, Dumbo!”, îi strigau colegii, „urecheatule!” – și ăstuia Flax îi răspunsese prompt „urecheat e tac-tu”. Mâncase bătaie și se alesese cu un dinte ciobit dar, în opinia lui, chiar meritase investiția. Și băiatul din fotografie, care părea cam tot de vârsta lui, undeva la 11-12 ani, avea aceleași urechi. Ba chiar și fata, dar ea era privilegiată, de sub cozile groase se ițea una singură, cu delicatețea unei scoici. Și totuși, chiar la începutul anului, urechile alea îl ajutaseră să se răzbune. Lecția de istorie. Cu profesoara aia ciolănoasă, cu ochelari, îmbrăcată veșnic doar în maro. Flax nu era chiar favoritul ei, dar aproape – avea memorie bună și părea să-i placă istoria. Spunea lecția lent, cu ochii închiși, concentrat, era nevoit, prin natura lui, să-și imagineze toate bătăliile alea, și cum se așeza regele pe tron, cum se urca el pe cal și așa mai departe. Se vedea că gusta povestea în sine, o rumega bine și i-o servea profesoarei. Dar lecția despre Holocaust era tot ce putea exista mai rău pe fața pământului. Cu siguranță mai rău decât Holocaustul în sine, își spusese Flax. Măcar acolo n-ar fi fost singur. După ce profa terminase de strigat prezența și ascultase deja trei elevi (iar Flax scăpase de data asta), începuseră deja să se insinueze chicoteli care, mai ales în ultimele bănci, se transformară, treptat, în nechezături slobozite aparent întâmplător, mai ales când profesoara era ocupată să scrie la tablă, cu spatele la elevi. Noroc că el era în prima bancă, practic cei care-l puteau vedea în față erau puțini – mai precis cele două fete așezate pe lateral și profesoara. Fața lui Flax arăta fix ca a unuia dintr-o reclamă la oale sub presiune. Nu putea să vadă chestia asta, dar știa foarte bine că se înroșise și se tot întreba cât, iar asta îl făcea să devină și mai roșu, era transpirat, fierbea pe dinăuntru și pe dinafară. Încercă să se calmeze, să nu se mai gândească, dar vârfurile urechilor îi ardeau deja. Doar 50 de minute! 50 de minute trec repede. Ce sunt 50 de minute? Și, dacă socoteai, mai rămăsese de fapt doar vreo jumătate de oră efectivă. Și nici măcar nu era o oră de fizică. Nu puteai compara ora de istorie cu ora de fizică și asta-l mai liniști un pic – nu era niciun dubiu, nimic nu putea fi mai înfiorător pe fața pământului decât ora de fizică. Sau uitase oare cum se prefăcuse că leșină când îl invitase profa la tablă ca să explice problema? Luase 4 oricum, pentru că nu-și revenise în timp util. „Lasă, Flax, înveți tu lecția până data viitoare și-o să vezi că o să te simți mai bine...”, îi spusese profesoara, mângâindu-l duios pe cap, iar el se uitase cu o mutră de cățeluș recunoscător. I se dăduse un răgaz, un timp oarecare de gândire în care poate că data viitoare nu va mai exista niciodată. Se uită la ceas, pe furiș, și constată, cu stupoare, că tot periplul lui mental nu durase mai mult de patru minute. „Ce e Flax, ne plictisim?”, o auzi pe profesoară. Se prefăcu că nu a auzit nimic, sau poate că întrebarea nu-i era adresată chiar lui... „Ia, elev Flax, ia să auzim noi de la mătăluță ce părere ai despre Holocaust... Sau nu ești prezent?”. Flax se ridică în picioare, cu mișcări extrem de lente, încercând parcă să-i dea suficient timp ca să se răzgân¬dească. Dar se pare că trăsese lozul cel mare, profesoara stătea acolo, proțăpită, și se uita fix la el, așteptând. „Sunt prezent, doamna profe¬soară”, spuse el cu glas absolut jalnic, iar toată clasa râse. Era prezent, cum dracului să nu fie, la un așa eveniment putea el să lipsească? Putea fi prezent acolo, cu toată familia, vii și morți, la o adică. „Auzi, Flax, da' tu nu cumva ești evreu?”, îl întrebă profa cu o mutră perplexă. Simți cum se ridică și cum se prăbușește, succesiv, ca într-un roller coaster. Sângele, tot sângele disponibil, i se concentrase în pomeți și, mai ales, în vârfurile urechilor care deveniseră stacojii. De undeva, din fundul clasei (iar) se auzi un hăhăit: „Bă, Flax, te luăm de urechi și la cuptor cu tine!”. Urmă un râgâit copios ce părea, cel puțin la prima vedere, colectiv. Până și fetele alea de pe laterală râdeau, cu mâna la gură. Profesoara încercă să facă ordine bătând cu muchea riglei în catedră, dar era inutil. Sângele îi coborî din urechi în brațe și-n picioare și, când apucase scaunul de spătarul de lemn și metal, chiar era calm. Calculat și calm. Își lovise dușmanul drept în față, trecându-i unul dintre picioa¬rele scaunului peste dinți. Căzuse, plin de sânge, cu brațele întinse în sus, parcă implorând îndurare: „E nebun, e nebun! Flax!!! Eu nu i-am făcut nimic! A fost o glumă! A fost o glumă!”. Flax i-ar mai fi tras una, cu sete, dar trebui să se mulțumească c-un șut în coaste, Rămăsese fără scaun, i-l luaseră. Profesoara examină rănitul, ca pe-un căzut pe câmpul de luptă al cine știe cărei bătălii uitate, și concluzionă sec: „Trebuie să chemăm Salvarea, și-a spart capul!”. Apoi, fără emoție: „Elev Matei, când mai ai de gând să te rănești te-aș ruga să n-o mai faci la ora mea. Ne-am înțeles?!”. Ieșise oricum tămbălău mare, cu consiliu profesoral și tot tacâmul, iar Modreanu se gândise că cea mai etică soluție era să-i exmatriculeze pe amândoi și gata, se spăla el pe mâini cumva. Lui Matei îi spusese, nu foarte sever, că „dacă te-a bătut înseamnă că ai meritat” și-l sfătuise să nu se mai plângă atât. Lui Flax nu-i spusese nimic, nu că i-ar fi fost milă de el sau ceva, doar că nu știa ce să spună, căutase în manualul lui de pedagogie o soluție, dar probleme similare nu găsise. Dacă era să fie sincer, ar fi preferat ca situația să fi stat exact invers: dacă Matei i-ar fi crăpat capul lui Flax aia da, chiar era o chestie. L-ar fi acuzat pe Flax de tulburarea orelor, ba chiar de ură de rasă – de ce nu? – și l-ar fi dat afară în doi timpi și trei mișcări. Dar mai era și Boian ăla care nu-l scăpa din ochi. „Flax? Care Flax? A... elevul. Rex vrei să spui?” și țipase la el că nu există niciun Rex, da' ce credea el, că aici e adăpost de animale sau școală?! Și-n plus, uite dovada, nici măcar nu-și cunoștea proprii elevi, ce dovadă mai bună decât asta că nu se integrase în colectiv dorea? Boian dădu din umeri, indiferent: Flax-Flex-Rex, ce-i păsa lui?”. (Cristina Deutsch. Arborele de crocodili. Ed. Eikon, 2023, p. 582-585).