Despre romanul meu „Arborele de crocodili”. Interviu cu mine însămi. Partea a III-a

 

Am revenit la roman deși, după atâtea evenimente, parcă am simțit nevoia să iau și o mică pauză. Între timp s-au mai adunat și alte întrebări, doar că eu mi le-am notat pe undeva și evident că nu știu prin ce agendă sau carnețel se găsesc în momentul de față.... Așa sunt eu, pun totul bine și-l găsesc la sfântu-așteaptă...
Întrebarea numărul 3 e și cea mai tehnică, plus că a revenit extrem de des, cred că toată lumea m-a întrebat (asta după ce a văzut romanul tipărit): De ce nu l-ai publicat în două/ mai multe volume? Pentru cei care încă nu știu despre ce este vorba, romanul are 716 pagini.
Gestual, pentru cine avea cartea în mână, asta s-a tradus printr-o „cântărire” apreciativă a produsului, cu mișcări de jos în sus. Adică „băi, dar ăsta chiar cântărește ceva”. Îmi place chestia asta, îmi dă sentimentul de pepene bine copt.
Sfat: dacă ar trebui să dau un sfat femeilor, nu mi-aș face probleme - se știe că orice lucru, oricât de mare, încape în orice poșetă, fie ea cât de mică. Cartea în sine, ca obiect, odată introdusă în geantă poate fi folosită și pe post de port-document sau pe post de portofel. Suportă pe lângă ea rujuri, chei, hârtiuțe, bomboane, gumă de mestecat, elastice de păr, monezi, pungi pentru treaba mare a câinelui, agende, sandale de schimb, șosete, pixuri, flacoane de parfum, folii de medicamente, bonuri de la supermarket și ce mai aveți voi pe-acolo. Eu am găsit odată o felie de pizza mumificată, învelită în staniol... În schimb, dacă ar trebui să dau un sfat bărbaților, e mai greu: ori sunteți șmecheri și băgați cartea în poșeta soției/ prietenei/ surorii etc. ori o țineți la subraț. Asta e, alte soluții n-am...
Răspunsul meu (ăla neoficial): Cred că v-am mai povestit eu când am sărbătorit regăsirea tuturor volumelor din În căutarea timpului pierdut, nu? Dar nu v-am zis și cât a durat. Ei, nenorocirile alea mici din BPT au reușit să-mi eludeze simțul ordinii și au nimerit prin diverse cutii. Cutii pline cu alte cărți. Aproape fiecare volum în altă cutie. Pe care eu scrisesem, la timpul potrivit, „de dus acasă - urgent” - așa că dragul meu soț mi-a adus cam două cutii pe an. Când pescuiam câte-un Proust de-acolo, ziceai că am câștigat la Loto. Primul volum a fost și ultimul pe care l-am recuperat (că așa e logic). Și asta se întâmplă cam cu fiecare carte care e în două sau mai multe volume. Când am găsit Maestrul și Margareta cu cele două volume așezate unul lângă altul m-am pus imediat pe recitit ca nu cumva să se separe și să nu mai dau de ele. Romanul lui Bulgakov are un statut special pentru mine: e acea carte pe care am impresia că nu am citit-o deși cred că sunt (și nu exagerez) la a patra recitire. Cazurile în care volumele multiple se reunesc sunt cazuri fericite. În preajma Revoluției a lui C. Stere credeți că a reușit să revină vreodată la setul complet? Sau Războiul micului Tristan al lui Mircea Gesticone, care e volumul I din seria ce se continuă cu Vest? Au dispărut fără urmă, de parcă le-ar fi înghițit pământul. Și exemplele de cărți lipsite tragic de frați și surori pot continua. Pe de altă parte, când văd, de exemplu, Harmonia caelestis a lui Péter Esterházy (808 pagini) simt că aș putea să-mi construiesc o casă cu câteva sute de exemplare. Sau Operele complete ale lui Maiakovski - pe astea le poți folosi și pe post de arme; dacă intră careva în casă și-i dau un volum din ăla în cap l-am terminat definitiv. Uite, Magicianul lui Fowles știu întotdeauna unde e, îl văd de departe pe raft. Ce m-aș fi făcut eu dacă era în două volume?
Și răspunsul oficial: Acum fără glumă, gata, trec la lucruri serioase. Romanul în sine are o structură labirintică, prin urmare ar fi complet nepotrivit să ieși din narațiune, să spui stop când ai terminat primul volum și să te apuci mai încolo de al doilea. Este alcătuit dintr-o rețea de povești, de personaje și de evenimente care, unele fără altele, nu ar avea sens să existe. Imaginați-vă un labirint fizic în care, după ce intrați și vă învârtiți de vă ies ochii din cap ca să găsiți ieșirea, vă opriți la un moment dat și spuneți: Băi, ia stai așa, unde naiba e volumul doi? Aoleu, l-am lăsat afară, pe măsuță, și mi-am uitat și pachetul de țigări/ cheile de la casă/ hârtia igienică sau ce-o mai fi necesar pe-acolo. Am uitat ghemul de lână! Și instrucțiunile de folosire erau în volumul al doilea... Nu vei simți tu oare confuzie și frustrare când vei vedea că, după ce că nu ai schema problemei, nici lână de-un fular pentru Minotaur nu ai? Nu e mai bine să te simți satisfăcut și împlinit cu o cărămidă de volum? Pe care, la o adică, îl poți folosi pe post de cărămidă: te urci pe el și te uiți peste gard și de-acolo țuști, ajungi direct afară...
Ca de obicei îmi însoțesc delirul cu un fragment ilustrativ din roman. Enjoy!
„Într-o situație din asta absurdă se mai găsise o singură dată în viață, când era încă foarte mic și nu apucase să învețe decât foarte puține lucruri, mai ales că avea o mulțime de frați și surori, iar timpul părinților era limitat. Îi auzise pe oameni vorbind de „cei 7 ani de-acasă” și i se păruse cel mai amuzant lucru de pe fața pământului, chit că nu avea el o idee prea clară despre cât fac exact șapte ani, dar știa că era mult timp, atât de mult încât puteai să mori otrăvit de mii de ori, să te calce mașina sau să-ți dea unul cu cărămida în cap. Mai ales despre mașini nu știa mare lucru, dar știa despre piețe – acolo era mâncare multă și bună și te puteai descurca fără degustător. Îi plăceau fructele, lângă locul unde se născuse era un dud și se înfrupta din boabele alea dulci până i se întindea pielea roz de pe burtă ca o tobă. Fructe simțise și-atunci, dar multe, tare multe, toate parfumate într-un curcubeu de mirosuri pe care nu-l mai experimentase până în momentul ăla și se lăsase dus de-a rostogolul până la fundul sacoșei, îmbrățișând portocalele reci și zgrunțuroase și frecându-și drăgăstos botul de puful piersicilor și așa adormise, îmbăiat de mirosuri minunate. Și nici n-ar fi ieșit de acolo atunci când se trezise din somn dacă nu i s-ar fi părut lui că glasurile de afară erau altele, și parfumurile la fel, și că totul se mișca haotic, împingându-l și boțindu-l în toate direcțiile. Ieșise doar să vadă ce este, și se cățărase un pic mai sus, atâta tot, își agățase și ghearele în stofa moale, fucsia, și înjură în gând, când auzi un strigăt de groază: „Șobolanul! E un șobolan în autobuz! Prindeți șo-bo-la-nul!!!”. Și-ar fi vrut să se întoarcă și el să vadă la cine strigau toți nebunii ăia, doar că o palmă mare și grea îl trimise direct la podea, era amețit, dar nu atât de tare încât să nu fie conștient că erau tălpi peste tot, mai mari și mai mici, care se repezeau, apăsat și răutăcios, să-l prindă sub ele. Alergase în sus și-n jos fără oprire, fără suflare aproape, urmărit de strigătele infernale care, în esență, îndemnau la omorârea lui, la strivirea corpului, deși era clar că nu numai cu ăla aveau ei treabă, l-ar fi făcut praf cu totul dacă ar fi putut. Și atunci se întâmplase miracolul: o hurducătură bruscă și toată mișcarea aia încremeni – pentru o bună bucată de timp chiar și după aceea fu convins că a murit – și o mare fereastră se deschise, simțea mirosul de afară, de aer, de gunoaie, de ce i-ar mai fi trecut lui prin cap, și dintr-un salt ajunse acolo, nu fără a auzi în urma lui „fir-ar al dracului de șobolan șmecher, a scăpat, ia uite la el, a coborât în stație!”. Fugi din răsputeri, fără să se oprească, cu ochii injectați, ghidându-se doar după mirosuri, până ajunse acasă. Doar atunci putu să răsufle în sfârșit ușurat și să se întrebe ce-or fi vrut să zică ăia cu „stația”. Dar niciun alt șobolan nu știa, nici măcar cei mai bătrâni, așa că după un timp încetă să mai pună întrebări idioate, preferând să se concentreze pe lucrurile utile pe care le avea de învățat. Deși de uitat nu uitase niciodată întâmplarea asta și, în momente cum erau acestea, experiența în cauză îi revenea în minte. De asemenea, se mai întâmpla să se gândească și cum ar fi fost să iasă din cușca aia la un moment dat, așa, cu totul întâmplător, și să-i omoare pe toți, mușcându-i de beregată, eventual în timp ce dormeau –, dar asta era o cu totul altă poveste. Însă nu se putea abține, pur și simplu nu putea să nu lege gândurile astea, cu totul fugare și frivole, e adevărat, de fereastra aia care (și nimeni n-ar fi putut să-l acuze de asta) îi stătea în fața ochilor ca o provocare; nu putea, nu avea dreptul să vadă altceva și, chiar și atunci când se încolăcise, într-o tentativă de somn forțat și inutil, cu fața spre peretele opus, în spatele ochilor strânși, îndesați acolo ca două bile lucioase, stăruia imaginea acelei ferestre. Câteodată era deschisă, alteori închisă sau cu draperiile trase, dar tot acolo se chema că este. Încercase să pună pe picioare și o teorie privind acest aspect, însă nu se concretizase nimic. Și poate tocmai din acest motiv, atunci când Boian îl luase, cu tot cu cușcă și-l dusese în grădină, deschizând portița cu maximă simplitate, avu sentimentul că fusese exilat sau, și mai rău, deportat: nu era libertatea firească pe care el o așteptase, febril, atâtea zile și nopți, nu se împlinise frumos, ritualic, cu trecerea prin fereastră, ci de-a dreptul meschin. Mai lipsise să-l scuipe și să-i dea și-un șut în cur și-ar fi avut tabloul complet. Oricum, chiar și așa, plecase. „Ce-i în mână, nu-i minciună”, se gândise el. După care n-avea decât să mai vadă ce și cum. Și încă de la primul pas făcut la baza zidului, trecând pe lângă plantele alea cu miros ciudat, știu, instinctiv, că i se dăduse drumul în labirint. Nu îndrăznise să treacă de zid, mișcarea aia trebuia încă gândită, avea nevoie de un plan. Își permisese totuși să se oprească pe coama zidului ca să-și netezească blana, lingând-o cu furie și rășchirându-și ghearele în încercarea, oarecum zadarnică, de a căpăta un aspect cât de cât normal. Deci acesta era labirintul. Încă nu-i venea să creadă, i se păruse întotdeauna o poveste bună de păcălit hamsteri sau alte rozătoare, dar știa foarte bine că oricât ar fi încercat să analizeze situația, să facă o expertiză, n-avea să-i folosească la nimic. Îl auzi pe Boian de undeva, cam de departe, îndemnându-l: „hai, du-te... ce mai aștepți?... ești liber”, și îmboldirea asta din spate, cu de-a sila, îl făcu să se simtă și mai murdar. Se așeză mai comod și se linse tacticos, mișcând din mustăți. Din nefericire pentru el, n-avea nici cea mai mică intenție să-i facă pe plac, îl folosise și uite, acum îl azvârlea cât colo, ca pe-o jucărie stricată... O să plece, cu siguranță o să plece – și încercă să se uite în ochii lui, chiar și așa, peste umăr, dezechilibrându-se –, dar nu trebuia să uite că deja știa pe unde era intrarea. Și poate, dacă o să aibă chef, o să se întoarcă. Știa la fel de bine că ceea ce gândea nu era neapărat adevărat, dar suportase prea multe. Poate că ar fi fost bine ca, măcar pentru un timp, să rămână acolo, pe zid. Văzuse șopârle, multe, mature, adulți și, prin crăpături, zeci și sute de progenituri, fiii și fiicele acestora. Și nu păreau să se teamă de el – încă nu, poate pentru că nimeni nu le mâncase până atunci. Dar acum nu-i era foame, ceea ce pentru un șobolan nu era chiar cea mai naturală chestie. Se întrebă, oarecum rușinat, dacă îi era oare teamă ca nu cumva să se piardă dacă ar fi plecat de acolo. Pe de altă parte situația începea să-i procure o oarecare plăcere și să-i ațâțe curiozitatea. Se hotărî să mai aștepte totuși, era un cordon ombilical ce nu se desprinsese chiar complet deși era extrem de hotărât ca să-l muște, să-l muște rău de tot dacă doar i-ar fi trecut prin cap să pună mâna pe el. Se întoarse să verifice cum mai era situația în grădină și constată, cu stupoare, că Boian plecase. Era singur. Se bucură pe moment, dar doar puțin – avea ochiul format, e adevărat însă că de la atâta stat în cușcă nu era absolut sigur că nu i se blocaseră simțurile. Că nu-i crescuse o peliculă pe ochi, ca la găini, care să-l împiedice să încerce să supraviețuiască așa cum se cuvine. Stătu acolo, lipit de cărămizi de nici măcar vârful cozii nu i se vedea de nicio parte a zidului. Cine ar fi privit de jos ar fi putut jura cu mâna pe inimă că plecase de mult. Se bucură de soarele dimineții care-i încălzea blana umedă și-i dezmorțea ghearele puternice, se perpeli sub soarele înșelător al amiezii, topit de căldura aia precoce, neașteptată, pentru a trece mai apoi în boarea ușoară a după amiezii și în răcoarea răzlețită cu stele a nopții. Doar atunci își permise luxul de a se ridica și a se întinde din toate mădularele, cu articulațiile uscate de atâta așteptare trosnind ca niște crenguțe sub pași. Înțelesese ceva, nu stătuse degeaba tot timpul ăla: că drumul lui prin labirint nu începea acolo, nici n-avea cum, ar fi fost o greșeală majoră să gândească așa. Se scărpină pe îndelete cu una din labele din spate în ureche, după care o mirosi tacticos. Ronțăi și vreo doi gândaci din ăia negri, avea nevoie de câteva îmbucături ca să prindă puteri. Merita să se trateze bine după tot ce îndurase. Și apoi, ca la auzul unui cuvânt magic, sări în grădină, splendid, agil, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Intră în casă fără să facă vreun efort, cunoștea drumul din instinct. Era pregătit pentru călătorie, nu avea dubii în privința asta, dar totul trebuia făcut așa cum se cădea să fie făcut, fără să fie confuz sau frustrat”. (Cristina Deutsch. Arborele de crocodili, Ed. Eikon, 2023, p. 477-480).

Despre romanul meu „Arborele de crocodili”. Interviu cu mine însămi. Partea I

 Am tot stat eu și m-am gândit, m-am sucit la ideea că ar trebui să încep să scriu ceva despre roman, dat fiind că este deja la tipar și se poate face precomandă pe site-ul editurii Eikon. Cea mai grea alegere a fost să stabilesc despre ce ar fi mai important să scriu: despre cum mi-a venit ideea Arborelui de crocodili? Despre „procesul de creație” în sine? Despre personaje? Am primit întrebări varii și pe facebook, și pe mail și prin viu grai. Și mi-a dat mie prin cap că cea mai bună soluție ar fi, măcar în această primă fază, să le adun și să răspund la ele așa cum aș face într-un interviu.
Cum întrebările sunt multe (și cum mie îmi place de mor să mă lungesc) o să îl împart în episoade, câte o întrebare în fiecare postare. Dacă vă place ideea și dacă aveți de întrebat și altele, vă aștept cu mesaje în comentarii/ pe facebook/ pe mail, fiecare după putință și după dorință/
Întrebarea numărul 1 (voci multiple, față în față cu autoarea): Ce e aia „Arborele de crocodili?”.
Traducerea întrebării în limbaj jurnalistic: Cum ai ales titlul «Arborele de crocodili»?
Notă: am decis să ne tutuim, eu și cu mine, încă n-am ajuns să mă adresez propriei persoane cu „dumneavoastră” (deși nu e o idee tocmai rea...).
Răspuns la întrebarea numărul 1 (răspuns oficial): : Titlul a venit ca un impuls creativ în timpul procesului de scriere. Am vrut să evoc o imagine puternică și neașteptată, care să surprindă cititorii și să le instige curiozitatea. De asemenea, ideea de crocodili face referire la învățarea dură a lecțiilor vieții și la adaptarea la mediul înconjurător, ceea ce se potrivește perfect cu tema romanului.
Răspuns neoficial la prima întrebare: Într-o noapte, cu ceva ani în urmă, cred că era prin 2012 dacă nu mă înşeală memoria (dar mi-e prea lene să scot acum manuscrisul ca să verific...) l-am visat pe individul ăsta chelios care mă lua la rost: „Auzi, dar tu când ai de gând să te-apuci și să scrii?” „Să scriu ce, cine dracu’ ești, nu vezi că dorm?!” „Cum adică ce să scrii? Să scrii despre mine!” „Și cine ești tu, băi?”, m-am răstit eu la el. „Cum adică? Eu sunt Bebe. Bebe Boian. Și vezi să nu te pună naiba să schimbi titlul. Se numește «Arborele de crocodili», ai înțeles? Și așa rămâne!”. Câteva zile am uitat de el, dar era insistent individul. Mi-am tot stors creierii să-mi dau seama de unde-l cunosc, însă habar n-aveam cine e, nici măcar nu semăna vag cu cineva. Asta așa, pe scurt, că până să-l mai întreb eu ceva, a șters-o. Eu îmi cam iau visele în serios. Prin urmare, vrând-nevrând, am lăsat baltă alte chestii și m-am apucat de „Arborele de crocodili”. Sinceră să fiu habar n-aveam la început ce era cu titlul, nu știam ce reprezenta ­ și cred că m-am lămurit abia când romanul a început să prindă formă. Este, evident, o metaforă pe care aș putea-o explica foarte bine într-o imagine în mișcare – și asta a fost una din chestiile care m-au măcinat, că nu există coperți de carte cu imagini în mișcare: crocodilul acela pe care îl vedeți voi pe copertă ar fi trebuit să clămpănească din bot din când în când. Coroana arborelui ar fi trebuit să se miște atunci când bate vântul, iar peisajul din spate să fie în continuă schimbare. Dar povestea coperții e altceva, voi reveni la ea la momentul potrivit. Cu toții putem fi, la un anumit moment, crocodili hăpăitori sau victime sfârtecate, culcușiți în interiorul arborelui nostru personal. Se întâmplă (e adevărat, mai rar, să fim chiar toate trei în același timp). Crocodilii se mișcă, fac clap-clap din dințișori, se preling lipăind din lăbuțe prin seva arborelui, sus, cât mai sus, vor să iasă de acolo și să te apuce de picioare. Și totuși, în același timp, bietul crocodil e împins jos, tot mai jos, coada i se înfige în pământ ca o rădăcină, ar vrea să iasă, bate din fălci a disperare, dar cineva, de sus, îl împinge fără milă. E doar o chestiune de perspectivă, nu-i așa?
Ilustrez cu un citat și, dacă aveți comentarii/ sugestii/ întrebări vă aștept în comentarii/ pe mail/ pe facebook, pe unde doriți voi și pe unde puteți.
Fragment din romanul Arborele de crocodili.
„Vântură cu palma, într-o doară, pozele de pe pat și găsi imediat ceea ce căutase, părea că fusese de la bun început acolo doar că el nu o văzuse, poate din cauză că și-o amintise cu totul altfel. Nu era pătrată, ci rotundă, decupată de o mână nu foarte abilă și lipită apoi pe un carton îngălbenit, subțire. Fu tentat totuși să se întrebe de ce nu-i atrăsese atenția; dar învățase, din experiență, că lucrurile din fața ochilor le vedem cu cea mai mare greutate. Strânse totul, puse cutia la loc, cu grijă, și-și luă prada cu el în bucătărie. Acolo, pe mușamaua de plastic de pe masă, bine spălată, lucrurile se prezentau mult mai clar. Își sprijini capul în mâini întrebându-se, retoric, cum de-i venise idiotului ăluia de Modreanu să-l acuze că falsificase orarul. Bine, nici măcar nu înțe-legea foarte bine ce ar fi vrut să spună tâmpitul cu asta. Recunoștea că era dezordonat, doar i-o spusese și bunică-su de atâtea ori, și rătăcea des foaia aia, se strecura, nu se știe cum, ba în spatele unor cărți, ba ajungea între foile unui caiet. Ba chiar o dată îl găsise ascuns sub covor – și asta după o săptămână de căutări. Dacă ar fi fost după el, nici nu s-ar mai fi dus să îi ceară socoteală lui Modreanu – entuziasmul, agitația lui inițială, după ce vorbiseră la telefon, chiar fusese una autentică; dar acum, doar simplul fapt că era nevoie să iasă din casă pentru așa ceva îl indispunea. Își permisese să-l ia peste picior pe bunică-su, asta îl deranja cel mai mult, că nu avusese o replică devastatoare în acel moment. Auzi, urechile lui Flax... când era mai mic se chinuise câteva zile să inventeze un sistem să le facă să stea la locul lor, le lipise cu bucăți mari de scotch, furat dintr-un sertar dar, în ciuda grijii cu care lucrase, rezultatul chiar nu fusese pe măsura așteptărilor. Scotch-ul se lipise de păr pe alocuri, pierzându-și din vigoare și, doar după douăzeci de minute, nici măcar o jumătate de oră, strânsoarea începea să slăbească, lăsând urechile să se arcuiască sub forma bizară a unor cornulețe. La un moment dat se gândise chiar să le taie, nu se decisese însă cu ce ar fi fost mai bine, cu foarfeca mare, de croitorie, cu forfecuța de unghii sau cu lama de ras a lui bunică-su. Nu le-ar fi tăiat chiar de tot, doar le-ar fi ajustat așa, pe margini, le-ar fi dat un fason... Dar îi era teamă de durere, peste asta nu putuse să treacă, chiar se ciupise cu unghiile de marginea lor ca să vadă cum ar fi fost la o adică și, și așa, îi dăduseră lacrimile... În ultimul an schimbase însă placa; îi ceruse lui bunică-su să-l ducă la frizer și să-l tundă scurt, regulamentar. Scăfârlia creață, ca o blăniță de caniș, arăta chiar bine, iar unii profesori își treceau mâna peste creștetul lui, murmurând: „bravo, elev, așa te vreau!”. Era regulamentar; prin urmare și urechile ar fi trebuit să fie. Două foi de varză atârnate pe lângă cap. „Dumbo! Bă, Dumbo!”, îi strigau colegii, „urecheatule!” – și ăstuia Flax îi răspunsese prompt „urecheat e tac-tu”. Mâncase bătaie și se alesese cu un dinte ciobit dar, în opinia lui, chiar meritase investiția. Și băiatul din fotografie, care părea cam tot de vârsta lui, undeva la 11-12 ani, avea aceleași urechi. Ba chiar și fata, dar ea era privilegiată, de sub cozile groase se ițea una singură, cu delicatețea unei scoici. Și totuși, chiar la începutul anului, urechile alea îl ajutaseră să se răzbune. Lecția de istorie. Cu profesoara aia ciolănoasă, cu ochelari, îmbrăcată veșnic doar în maro. Flax nu era chiar favoritul ei, dar aproape – avea memorie bună și părea să-i placă istoria. Spunea lecția lent, cu ochii închiși, concentrat, era nevoit, prin natura lui, să-și imagineze toate bătăliile alea, și cum se așeza regele pe tron, cum se urca el pe cal și așa mai departe. Se vedea că gusta povestea în sine, o rumega bine și i-o servea profesoarei. Dar lecția despre Holocaust era tot ce putea exista mai rău pe fața pământului. Cu siguranță mai rău decât Holocaustul în sine, își spusese Flax. Măcar acolo n-ar fi fost singur. După ce profa terminase de strigat prezența și ascultase deja trei elevi (iar Flax scăpase de data asta), începuseră deja să se insinueze chicoteli care, mai ales în ultimele bănci, se transformară, treptat, în nechezături slobozite aparent întâmplător, mai ales când profesoara era ocupată să scrie la tablă, cu spatele la elevi. Noroc că el era în prima bancă, practic cei care-l puteau vedea în față erau puțini – mai precis cele două fete așezate pe lateral și profesoara. Fața lui Flax arăta fix ca a unuia dintr-o reclamă la oale sub presiune. Nu putea să vadă chestia asta, dar știa foarte bine că se înroșise și se tot întreba cât, iar asta îl făcea să devină și mai roșu, era transpirat, fierbea pe dinăuntru și pe dinafară. Încercă să se calmeze, să nu se mai gândească, dar vârfurile urechilor îi ardeau deja. Doar 50 de minute! 50 de minute trec repede. Ce sunt 50 de minute? Și, dacă socoteai, mai rămăsese de fapt doar vreo jumătate de oră efectivă. Și nici măcar nu era o oră de fizică. Nu puteai compara ora de istorie cu ora de fizică și asta-l mai liniști un pic – nu era niciun dubiu, nimic nu putea fi mai înfiorător pe fața pământului decât ora de fizică. Sau uitase oare cum se prefăcuse că leșină când îl invitase profa la tablă ca să explice problema? Luase 4 oricum, pentru că nu-și revenise în timp util. „Lasă, Flax, înveți tu lecția până data viitoare și-o să vezi că o să te simți mai bine...”, îi spusese profesoara, mângâindu-l duios pe cap, iar el se uitase cu o mutră de cățeluș recunoscător. I se dăduse un răgaz, un timp oarecare de gândire în care poate că data viitoare nu va mai exista niciodată. Se uită la ceas, pe furiș, și constată, cu stupoare, că tot periplul lui mental nu durase mai mult de patru minute. „Ce e Flax, ne plictisim?”, o auzi pe profesoară. Se prefăcu că nu a auzit nimic, sau poate că întrebarea nu-i era adresată chiar lui... „Ia, elev Flax, ia să auzim noi de la mătăluță ce părere ai despre Holocaust... Sau nu ești prezent?”. Flax se ridică în picioare, cu mișcări extrem de lente, încercând parcă să-i dea suficient timp ca să se răzgân¬dească. Dar se pare că trăsese lozul cel mare, profesoara stătea acolo, proțăpită, și se uita fix la el, așteptând. „Sunt prezent, doamna profe¬soară”, spuse el cu glas absolut jalnic, iar toată clasa râse. Era prezent, cum dracului să nu fie, la un așa eveniment putea el să lipsească? Putea fi prezent acolo, cu toată familia, vii și morți, la o adică. „Auzi, Flax, da' tu nu cumva ești evreu?”, îl întrebă profa cu o mutră perplexă. Simți cum se ridică și cum se prăbușește, succesiv, ca într-un roller coaster. Sângele, tot sângele disponibil, i se concentrase în pomeți și, mai ales, în vârfurile urechilor care deveniseră stacojii. De undeva, din fundul clasei (iar) se auzi un hăhăit: „Bă, Flax, te luăm de urechi și la cuptor cu tine!”. Urmă un râgâit copios ce părea, cel puțin la prima vedere, colectiv. Până și fetele alea de pe laterală râdeau, cu mâna la gură. Profesoara încercă să facă ordine bătând cu muchea riglei în catedră, dar era inutil. Sângele îi coborî din urechi în brațe și-n picioare și, când apucase scaunul de spătarul de lemn și metal, chiar era calm. Calculat și calm. Își lovise dușmanul drept în față, trecându-i unul dintre picioa¬rele scaunului peste dinți. Căzuse, plin de sânge, cu brațele întinse în sus, parcă implorând îndurare: „E nebun, e nebun! Flax!!! Eu nu i-am făcut nimic! A fost o glumă! A fost o glumă!”. Flax i-ar mai fi tras una, cu sete, dar trebui să se mulțumească c-un șut în coaste, Rămăsese fără scaun, i-l luaseră. Profesoara examină rănitul, ca pe-un căzut pe câmpul de luptă al cine știe cărei bătălii uitate, și concluzionă sec: „Trebuie să chemăm Salvarea, și-a spart capul!”. Apoi, fără emoție: „Elev Matei, când mai ai de gând să te rănești te-aș ruga să n-o mai faci la ora mea. Ne-am înțeles?!”. Ieșise oricum tămbălău mare, cu consiliu profesoral și tot tacâmul, iar Modreanu se gândise că cea mai etică soluție era să-i exmatriculeze pe amândoi și gata, se spăla el pe mâini cumva. Lui Matei îi spusese, nu foarte sever, că „dacă te-a bătut înseamnă că ai meritat” și-l sfătuise să nu se mai plângă atât. Lui Flax nu-i spusese nimic, nu că i-ar fi fost milă de el sau ceva, doar că nu știa ce să spună, căutase în manualul lui de pedagogie o soluție, dar probleme similare nu găsise. Dacă era să fie sincer, ar fi preferat ca situația să fi stat exact invers: dacă Matei i-ar fi crăpat capul lui Flax aia da, chiar era o chestie. L-ar fi acuzat pe Flax de tulburarea orelor, ba chiar de ură de rasă – de ce nu? – și l-ar fi dat afară în doi timpi și trei mișcări. Dar mai era și Boian ăla care nu-l scăpa din ochi. „Flax? Care Flax? A... elevul. Rex vrei să spui?” și țipase la el că nu există niciun Rex, da' ce credea el, că aici e adăpost de animale sau școală?! Și-n plus, uite dovada, nici măcar nu-și cunoștea proprii elevi, ce dovadă mai bună decât asta că nu se integrase în colectiv dorea? Boian dădu din umeri, indiferent: Flax-Flex-Rex, ce-i păsa lui?”. (Cristina Deutsch. Arborele de crocodili. Ed. Eikon, 2023, p. 582-585).